Inimi Rănite.

Capitolul 9

    Emma

       În sfârșit am reușit să plecăm din spital. Dacă până acum nu suportam spitalele, acum le detest. În toate aceste zile am stat cu frică, mai ales că Matei își făcea mereu apariția în salon, încercând să mă convingă să mă întorc la acel diavol. Norocul meu a fost că, mereu apărea cineva care-l întrerupea și era nevoit să plece. Dar asta nu înseamnă mă așteptam să apară în orice moment și să-mi facă rău.

        Alex în tot acest timp mi-a fost alături și-i sunt recunoscătoare pentru tot ce-a făcut pentru noi. Sper să-și găsească o femeie care să-l  aprecieze cu adevărat și să-l facă  fericit. Chiar merită! Are un suflet bun și merită tot ce e mai bun de la viață. Nimeni nu ar fi făcut pentru noi ceea ce-a facut el. Iar pentru asta, nu voi reuși niciodată să-i mulțumesc cu adevărat.

      — Totul este în regulă! Vei putea merge acasă, imi spune medicul zâmbind. Nu uita, peste o săptămână trebuie să vii la control și să scoatem ațele, mă atenționează acesta.

      — Vom veni, se aude vocea lui Alex din ușă. Este la fel de zâmbitor, ca de fiecare dată. Oare omul ăsta zâmbește mereu?

     — Mulțumesc domnule doctor, îi spun zâmbind. Iar acesta iese din salon. Ai venit de mult? Il intreb pe Alex, în timp ce-o pregătesc pe Alexa de plecare.

     — Doar ce-am ajuns. Dă-mi-o mie, imi spune intinzâd mâinile s-o ia pe Alexa în brațe. Tu ești operată și nu trebuie să depui prea mult efort, mă lămurește acesta, justificându-și acțiunea.

     — Bine.

       Ne îndreptăm ușor spre mașină, datorită stării mele de sănătate. Când  ajungem la mașină și Alex deschide ușa, observ că acesta a venit deja pregătit. Pune geanta, unde îi țin lucrurile Alexei pe bancheta din spate, iar pe aceasta o pune într-un scăunel de copii.

     — Nu mă așteptam să-i cumperi și scăunel pentru ea, îi spun uimită de gestul lui.

     — Trebuie să o știu în siguranță, imi spune acesta zâmbind. De aceea, trebuie să iau în calcul tot ce ține de siguranța ei.

     — Mulțumesc. 

      — Eu zic să renunțăm la mulțumiri, imi spune încruntat, și acum hai, treci în mașină! Ai stat destul de mult timp în picioare și nu e indicat, imi spune deschizându-mi portiera mașinii, făcându-mi semn să urc.

     — Mai bine stau în spate, îi spun rușinată, iar acesta se încruntă iar la mine. Așa stau mai aproape de Alexa, imi justific refuzul de-a sta lângă el. Nu știu de ce, dar intr-un fel mă agită prezența lui.

     — Alexa este în siguranță în scăunelul ei, iar tu vei sta mult mai comod în față. Așa că, te rog, fă-mi pe plac și urcă, îmi spune pe un ton cald, iar eu mă conformez și mă așez pe scaun, punându-mi centura de siguranță, ușa fiind închisă de el.

         În drum spre casa lui, nu am prea vorbit, probabil din cauza emoțiilor care mă încercau. Știu că nu am motive să mă îndoiesc de el, dar imi este frică ca trecutul să nu se repete. Oare am greșit să-i accept propunerea, de a mă muta în casa lui? Oare a fost sincer când a spus că vrea doar să mă ajute? Sper că totul va fi bine și nu am luat o decizie greșită.

      — Cobori? Mă întreabă Alex, privindu-mă atent. Am ajuns.

         Casa este destul de mare, iar spre liniștea mea sufletească, observ că este la periferie, ceea ce înseamnă că Vlad nu va reuși să-mi dea prea curând de urmă. Răsuflu ușurată și mă uit la Alex, care încă mă privește.