Alunecare în pori de soare

*

Sufletul, înfiorat de necunoscut, se trezeşte între două eternităţi obscure - eternitatea trecutului şi eternitatea viitorului. - Harriet Beecher Stowe

Orice efort al nostru este o călătorie în necunoscut, hrănită de speranţa intermitentă de a găsi într-o bună zi un capăt unde să te poţi odihni. - Friedrich Nietzsche

**

ETERNITÁTE, (rar) eternități, s. f. Faptul de a fi etern; existență infinită în timp, constituind una dintre proprietățile de bază ale materiei; durată nelimitată, veșnicie. ♦ (Prin exagerare) Perioadă foarte lungă. – Fr. éternité, (lat. lit. aeternitas, -atis).

***

a/ m-am trezit și...

        Mă simt luminată de prezența anostă a lor în jurul meu, dar ființa mea nu poate suporta trecerea în necunoscut, în paralel. Poarta e undeva în mine, ascunsă, pierdută printre frânturi de amintiri și cheaguri de simțuri. Nu mi-am mai dilatat prezența de mult și mă simt din nou ca și cum oasele vor să-mi iasă din corp și să ia controlul asupra-i.

          Masa e plină de pagini rupte și parcă le simt rupte din mine. Mâinile-mi sunt murdare, dar le pot ridica și îmi pot simți degetele. Știu că sângele încă îmi pulsează prin vene, chiar dacă nu e nimeni aici să mă asigure. Îmi pot muta piciorul și uneori e un sentiment atât de plăcut să îți poți simți corpul și să-ți poți masa porii, plini de reîncarnări ale feței tale frumos arcuită și poate puțin prea neutră. Sunt sigură că sunt aici, cel puțin corpul mi-e, dar nu sunt sigură că sunt vie. Respirațiile-mi sunt grave și îmi simt fața rece.

b/  tremur și mă întreb de ce...

          Când tot ce a spus s-a adeverit, ușor, ușor, am ajuns să fiu bântuită de cuvinte înșirate pe covoare mătăsoase și pe pereți proaspăt vopsiți. Florile îmi mângâie carnea putredă și le simt petalele amestecându-se cu oasele mele, dansând frânt, discontinuu. Sunt roșii și țin un discurs înduioșător de patetic, în timp ce încearcă să îmi fure controlul. Le simt răsucindu-se printre degete, aplicând ușor presiune pe locul unde obișnuiam să țin inelul devenit pentru mine un simbol al serii de 31 noiembrie.

c / țin minte că...

          Vremea era răcoroasă și căutam o urmă de căldură în spiritele neîmpăcate ale cimitirului, în casa acestui om indiferent. După aproximativ două ore, pe gărdulețul verde s-a așternut un strat modest de zăpadă și îmi simțeam membrele inferioare amorțite. Nu am putut niciodată să-mi fiu alături și asta s-a văzut cel mai bine în acea zi. M-am simțit străină propriilor mele simțuri, sentimente și principii, pentru că de mică am fost învățată că nu pot avea niciodată răspunsuri. Mereu le voi găsi în cineva, dar niciodată în mine. Pe data de 1 decembrie m-am înecat în capriciile și mediocritatea promovată atât de mult de media. Mintea mea era îmbâcsită de minciuni și inelul mi se blocase pe deget. Am adormit.

d / totul este confuz

           Lângă patul meu erau două perechi de ochi migdalați care mă studiau atent și pe care nu le mai întâlnisem până acum în plan fizic, dar pe care le visasem de câteva ori. Posesoarele lor m-au ajutat să mă ridic și mi-au oferit o cană de cafea. Cunoșteam camera, însă felul în care erau vopsiți pereții mă încurca. Două lămpi erau orientate înspre tavan, iar lumina se juca parcă cu gândurile mele. Percepția mea începea să se deformeze și alunecam într-un fel de gaură neagră, unde se zăreau mai multe uși. Pe una dintre ele era scris numele meu, dar ceva m-a împins și primul lucru care m-a readus la realitate a fost copia cărții ,,Valurile", o ediție veche și ușor murdară pe la colțuri de la editura Univers.

          Perechile de ochi dispăruseră și, pentru un moment, am crezut că se refugiază în dulapul imens din lemn. Toată încăperea era impunătoare și mă simțeam de parcă aș fi prinsă într-un castel, într-o poveste cu final în coadă de pește. Nu eram protagonista, ci unul dintre personajele episodice, care de multe ori doar figurau în peisaj, fără să schimbe prea mult cursul poveștii. Creierul și inima mea procesau atât de încet ceea ce se întâmpla, încât totul părea de o sută de ori mai real și mai tulburător.

e / nimic nu e real

          Căci dacă ar fi, lucrurile ar fi mai ușoare, iar porii nu mi s-ar mai deschide atât de tare din cauza disperării și a necesității aerului. Nu îl am, nu îl respir, nu există și poate că ochiul mi se zbate din cauza trecerii bruște în necunoscut. Totul începe din mintea mea. Cu pleoapele îmi scriu destinul și mă arunc ușor în voia Lui. Obișnuiam să îl condamn și să mă condamn pe mine pentru că nu sunt demnă de a fi acolo, printre cuvintele lui înrămate. Mâna mi-e acoperită de plante și obrajii îmi ard. Cred că am pornit.

f / drumul e lung

          De două zile alunec încontinuu în necunoscut. Oare mă va salva cineva? Oare salvarea e o opțiune? Mă mănâncă palma și prin minte îmi zburdă idei legate de etică. În jurul meu văd fețe colorate, deformate, mâncate de timp. Cad. Mă prăbușesc. Să fie ăsta sfârșitul? Nemernică întâmplare. Printre fețe plutesc frânturi de momente, la care știu că am luat parte. Simt cum mi se deformează corpul și brusc, mă transform într-un concept, într-o pată de culoare, într-un ghemotoc de praf care plutește printre oameni. Odată am existat, însă acum conștiința mi se scurge și lacrimile mi se pierd în neant. Am căzut și nu cred că mă mai pot ridica vreodată.

g / lumea de dincolo

         Nu am murit, ci sunt forțată să bântui străzi, vieți, momente care nu îmi aparțin. Pierdută undeva între particulele ce formează în cele din urmă viața, nu mai pot simți, nu mai pot vedea, nu mai pot exista în forma anterioară. Sunt un punct într-un univers străin mie, într-o lume pe care nu o credeam reală, într-o dimensiune de care nu aparțin.

         Am uitat cât de mici suntem de fapt. Am uitat de importanța pe care o are fiecare dintre noi și acum sunt forțată să trăiesc pe vecie într-un loc pe care nu îl înțeleg. Sunt condamnată să fac parte dintr-un concept pe care oamenii nu sunt încă pregătiți să îl descopere, tocmai pentru că ceea ce îi deosebește de mine și de lumea în care mă aflu este abilitatea de a simți.