O fată simplă

Capitolul 1: Mai mult de doi ani

-Dar de ce te-ai indragostit de mine?!

-Fiindca erai o fata simpla.

Serile de toamna devin reci in inima iar pustiul alearga pe strada cu cele mai mari accidente. Lumina din suflet mi-a incalzit privirea si iubirea sa ma chema departe, asteptand in tacere. Aceleasi persoane pe strada, aceeasi biserica nedaramata, aceeasi ora la care el intarzie... (La telefon):

-Da? răspund eu aproape deloc surprinsă.

-Unde esti? întreabă gafaind.

-Ăăămm... Aici, unde ar trebui sa fii si tu...

-Oh, fir-ar! și inchide brusc, suficient cât sa înghit in sec.

Deja ma obisnuisem cu neschimbata monotonie cumplita ce ma plictisea. Oarecum, oboseala poate sa fi avut rostul ei, intentia sau...pacatul ei. Eu voiam sa-i ofer culoare, in aceasta seara trista, prin zambetul meu stins de oboseala sa-i reamintesc de iubirea mea.

Iata-l... Ochii sai mici imi amintesc de fericirea mea, pe care odata o aveam cand privirea sa se ratacea spre mine. Zambetul sau, pot citi de aici un "Scuze ca am intarziat." dar cred ca ar fi inutil sa ma intereseze motivul. Dar sarutul pe frunte a ramas neschimbat. Implinisem de curand doi ani de cand am decis sa ne impartim destinul; traiam acea manie reciproca de a ramane impreuna. Parca ne doream doborarea propriului record, zici ca aveam o casnicie rupta, separata. Nu mai puteam compara ceva cu iubirea: contemporanismul distruge tot, fara mila, dozat de anturaj, barfa, slutenii, viteza, sfaturile ingerilor cu aripi negre si... fizicul.

M-a luat de mana si ne-am grăbit abuziv sa plecam spre statia de autobuz. Numai el vorbea... ascultam ceea ce avea de spus despre noile lui pasiuni. Era complet absorbit de propria conversatie iar eu absenta, continuam sa-i dau senzația ca îl ascult. Nu-l priveam, doar... auzeam niste cuvinte in timp ce admiram bisericele din cealalta parte a strazii, cum cele 3 Cruci se inaltau sa sfasie bolta. Luna era atat de mare si rece, chipul ei plangea... la fel ca sufletul meu langa... un altul. Ma durea... o pompa deja sparta in cutia mea toracica. Il departam usor inconstient. Ceea ce-n autobuz a prins apogeul si s-a simtit lovit. Nu s-a mai apropiat de mine, mi-a dat drumul la mana si am stat pe acele doua locuri ca niste straini. Se citea tristetea de pe chipul lui si la mine in suflet urla o frica nestapanita. Simteam un capat de drum...