Inimi Rănite.

Capitolul 30

    Alex

       Dacă cineva mi-ar fi spus că se va ajunge vreodată la asta, i-aș fi spus că e nebun. Niciodată nu mi-am imaginat că cineva imi va răpi copii și eu voi ajunge să fiu cel acuzat. Mai ales, nu mă așteptam ca Emma să se gândească c-aș putea fi capabil de așa ceva. Nu mă așteptam să se îndoiască de mine, să creadă c-aș fi în stare să le fac vreun rău voit propriilor mei copii pe care-i iubesc mai mult decât propria mea viață. Da, nu sunt sânge din sângele meu, dar asta nu înseamnă că nu le iubesc, ca și cum ar fi fost fiicele mele. Nu pot să înțeleg cum de-a avut cineva tupeul de-a le răpi și apoi să dacă-n așa fel încât să mă bage pe mine la înaintare.

       Ceea ce mi se pare și mai ciudat, este faptul că propria mea soră m-a acuzat de acest fapt. Ea, care știe cel mai bine cât de mult îmi iubesc copii și cât de rău mă simțeam știind că nu le am alături. Cum poate să mă acuze, știind și ea că ceea ce spune este o mare minciună. Mai ales că mă acuză,  de egoism, spunându-mi că mi-aș răni copii, doar pentru a avea un alt copil alături de Emma. Cât de bolnav să fii încât să-ți treacă prin minte așa ceva? Intr-adevăr, mi-aș dori un copil. Dar mi-aș dori ca acesta să crească alături de surorile lui. Nici o secundă nu le-am exclus din viața mea. Sunt mult prea importante pentru mine.

      Acestă săptămână a fost un adevărat coșmar. Încă aștept să mă trezesc și să răsuflu ușurat, să mă trezesc și să-mi văd fetițele cum îmi zâmbesc larg, iar Alexa să-mi sară în brațe fericită, ca de fiecare dată când mă vede. Dar din păcate, acest coșmar dureros continuă. Nu am idee când a fost ultima dată când am mâncat, în ciuda rugăminților la care sunt supusă în fiecare dimineață de către Iolanda. Nu am poftă de mâncare, știind că undeva, într-un colț uitat de lume, fetițele mele probabil nu au ce mânca sau sunt tratate urât de niște oameni fără scrupule. Nu îmi pot imagina prin ce trec acele suflete inocente, care n-au făcut nici un rău, nimănui.

       În ciuda acuzelor care mi s-au adus, Iolanda mi-a rămas alături și încearcă să mă încurajeze. Știu că nici pentru ea nu este ușor să-și știe fiica în suferință și să nu-i poată fi alături. Dar a acceptat situația și încearcă să fie puternică pentru noi. Încearcă să fie optimistă și mereu îmi spune că se va rezolva totul, dar trebuie să avem răbdare. Cum pot eu să am răbdare, știind că prințesele mele sunt în pericol? Cum? Cum pot eu să dorm noaptea, când mă gândesc că ele nu au un pat comod unde să doarmă? Sau cum să mănânc, când ele este posibil să fie înfometate? Aceste întrebări fără răspuns mă distrug. Iar dacă eu sunt în această situație, nici nu vreau să mă gândesc prin ce calvar trece Emma.

       În acea seară, când a plecat de acasă, am primit un apel din partea lui Marius, care mi-a spus să n-o caut prea curând pe Emma. N-a vrut să-mi dea mai multe explicații, mi-a spus doar să am încredere în el și să fac orice-mi va cere Emma, oricât de greu  mi se va părea. Nu știu ce pune la cale, dar știu că este în avantajul nostru, de aceea nu am insistat cu întrebări. Nu are rost să complic și mai mult situația, decât este deja.

       Cu Alice n-am prea interacționat din avea zi; iar de fiecare dată când mă vede ori imi aruncă o privire urâtă, de parcă mi-ar plănui moartea-n chinuri, ori mă evită. Sincer, nici nu știu ce variantă prefer, când vine vorba de ea. Dar ce mi se pare și mai ciudat, este faptul că persoana care până acum imi căuta atenția și se bucura că și-a găsit fratele, acum mă privește cu ură, acuzându-mă de ceva ce știe și ea că nu aș fi capabil să fac.

        În toată această nebunie, îmi fac timp să merg și la firmă, chiar dacă doar pentru câteva ore. Trebuie să-mi ocup mintea cu ceva, iar aceasta este cea mai bună variantă de-a mai uita.