Eram cât se poate de pregătită să încep capitolul patru, când fără să îmi dau seama, a apărut din nou în capul meu. Am înjurat printre dinţi încercând să il fac să dispară, dar în zadar. El se încapăţâna să rămână şi să imi dea peste cap toată buna dispoziţie pe care rar o dobândesc.
-Urma să scrii despre mine?, m-a întrebat el.
-Nu!
-Ba da. Tot ce scrii e despre mine.
-Ce vrei?, l-am întrebat supărată.
Nici nu aveam cum să nu fiu. Nici nu ar fi trebuit să il cunosc vreodată. Acum ştiu ca aş fi fost mult mai fericită dacă asta nu s-ar fi întamplat. Nu mi-aş fi petrecut tot timpul gândindu-mă la "ce ar fi fost dacă" sau "ce ar fi dacă".
-Pe tine, a continuat el.
-Deja mă ai! De ce nu mă laşi în pace?
-Pentru că nu vrei să o fac.
Am oftat.
-De ce trebuie să ai mereu dreptate si să mă chinui?
-Nu da vina pe mine. Nu te-am obligat să te îndrăgosteşti de mine.
-Mda...habar nu ai ce fain e sa fii îndrăgostit de o fantomă. De ce naiba nu ai putut să stai la locul tau şi să nu vi aici?!
-A fost inevitabil. Şi eu nici măcar nu sunt persoana de care te-ai îndrăgostit. Sunt doar o variantă a ei, mi-a spus rece.
Nu am mai spus nimic. Avea dreptate. El nu era...el. Era creaţia mea, care m-a ajutat să depăşesc graniţele realitaţii, creându-mi o lume proprie, unde totul era perfect. Unde el era cu mine.
În urmă cu patru ani, l-am cunoscut printr-o simplă coincidenţă. La început am avut impresia şi speranţa că poate şi el avea să ma observe. Însă nu s-a întâmplat. Cea mai rea parte a fost că, o singură privire a fost de ajuns pentru a-mi rămâne imprimat în memorie, şi nu numai. Ca un tatuaj pe care te încăpăţânezi să ţi-l faci, apoi realizezi că nu a fost cea mai bună alegere, pentru că nu ţi se potriveşte, nu e pentru tine. Şi rămâi cu el, indiferent daca îţi place sau nu.
Ieşisem din lumea mea, şi, gândindu-mă la trista realitate, am simţit cum ochii începeau să mă usture. Mi i-am frecat nervoasă. Nu voiam să las încă o avalanşă de lacrimi să se dezlănţuie.
-Hei, îmi şopti el. Linişteşte-te.
-Uşor de spus.
-Şti că sunt mereu lângă tine, chiar daca celălalt eu nu..
-Ştiu. Probabil de asta nu am murit încă.
-Nu mai ai chef să scrii?
-Nu.
-Îmi pare rau că te-am deranjat. O să plec dacă vrei.
-Nu! Nu pleca încă! Mai stai cu mine, te rog.
-Eşti sigură?, mă întrebă zâmbind.
-Şti că da. Mai rămâi câteva minute, până adorm..
-Rămân cât vrei tu.
S-a întins lăngă mine pe pat, cuprinzăndu-ma cu braţele lui puternice.
-Şi cănd o să vrei să mă alungi, poţi să o faci, adăuga el.
-Nu o să fac asta...niciodată.
M-am chemuit la pieptul lui. M-am lăsat pradă îmbraţişării lui calde şi protectoare, care în acele momente, era vitală pentru mine. După căteva minute de stat în linişte, am simţit cum somnul punea stăpânire pe mine. Am zămbit resemnată, ştiind că urma să ma despart de el. Însă speram să mă viziteze in vis, aşa cum o mai făcuse de căteva ori. Acele vise erau pe puţin cele mai bune pe care le avusesem vreodată. Mi-am luat la revedere de la el, cât încă am mai avut timp, apoi am pătruns într-o mare neagră, unde am rămas pe toată durata nopţii.
