Istoria romanțată a unui zâmbet

Zâmbetul vinovat

         

          - Ooops!... îmi scapă regretabil de pe buze în timp ce privirea-mi supefiată urmărește șiroaiele de lapte ce se scurg pe mochetă și pe piciorul cu care intenționasem să opresc din derulare catastrofa lichidă. Sticla se rostogolea sub masă cu încetinitorul... goală, bineînțeles!

- Ce-ai pățit, Mumz? aud în telefonul captiv între umăr și obraz, vocea intrigată a feciorului din dotare. 

- Aa, nimic! mă strâmb aiurea la balta ce se întinde pe masă, amenințând să cuprindă și plicul nedesfăcut, aruncat acolo cu doar câteva minute în urmă... 

   Caut în jur cu oarecare panică și-mi sare în ochi prosopul dungat verde-alb de pe marginea dulapului, mă întind și-l trag spre mine cu intenția să-l arunc peste lichidul ce se lățește vertiginos pe suprafața netedă și chiar reușesc asta cu un început de zâmbet, dar ar fi fost prea simplu să retez ghinionul atât de repede! 

   Din spate aud un bufnet și o mulțime de cireșe se răspândesc țopăind în toate părțile, din sacoșa răsturnată odată cu șervetul dungat smuls de sub ea.

 - Fir'ar... încep binecuvântarea potrivită momentului, dar mă întrerup brusc atunci când realizez că telefonul e încă la ureche și fiu-meu mă poate auzi, mă strâmb a acru și încerc să inspir aerul fară zgomot, dacă mai contează. 

   Fac un pas în lături să las loc fructelor săltărețe să se rostogolească unde vor, dar nu am luat în calcul laptele scurs pe picior direct în papucul de casă supradimensionat și de acolo pe mocheta lipicioasă. Deci, piciorul o ia la stânga nesigur de el, papucul rămâne pe loc lipit ca o ventuză și echilibrul se destramă brusc, mai ceva ca un rotocol de fum... 

   Și pentru ca seria să fie completă, de pe hol se năpustește cu un lătrat vesel Isa, labradorul din dotarea apartamentului, mă găsește dând din picioare ca o țestoasă întoarsă pe spate și inchipuindu-și că e rost de joacă, începe să mă lingă pe față cu un entuziasm debordant. 

- Mumz, ești ok?! aud din telefonul pe care, surprinzător, îl țin încă strâns între ureche și obraz. 

- Daa, totul e ok! mă străduiesc eu să răspund fară să gâfăi... 

 - Un ok foarte zgomotos, din câte văd... și îi simt în voce un început de îngrijorare. Mda, ca și cum ar trebui să intru în silentio stampa, dacă vorbesc la telefon... 

- Ce-ar fi să vorbim mai încolo? Abia am intrat în casă, lasă-mi timp să mă organizez un pic! spun cu o umbră de năduf, ca și cum m-ar fi întrerupt de la cine știe ce activități solicitante. 

- Ok, mumz, te pupăm, ai grijă!

    Închei conversația cam în coadă de pește și îmi permit un oftat din rărunchi în timp ce contemplu dimensiunile dezastrului. Laptele băltește pe masă și pe jos, trei kilograme de cireșe stau împrăștiate peste tot în jur, iar Isa latră veselă sărind pe tuspatru labele, năpustindu-se să mă lingă și împiedicându-mă să mă ridic... bucătăria arată ca după un bombardament cu cireșe, pe vremea unei ploi de lapte, halal să-mi fie! 

    S-ar spune că soarta sau charma mea contorsionată rânjește satisfăcută de situație, dar nuuu!... Colac peste pupăză se aude instant soneria de la intrare și Isa începe să latre ca o apucată impleticindu-se printre picioarele mele când încerc să mă ridic , ceea ce și reușesc din a treia încercare... 

    Dau să deschid, când oi fi încuiat-o? Răsucesc cheia în direcția greșită și iar invers, apoi mă răstesc la Isa, care nu e obișnuită să i se vorbească în felul ăsta: 

- Gura, că ți-o împătur, potaie! 

    În fata ușii, afișând o figură ultragiată, un malac brozat natural și înzestrat cu un registru ciufulit și un pix cu lanternă mă trece în revistă de sus până jos și îndărăt, dând din cap cu o compasiune prost ascunsă. 

- De la Enel, pentru citirea consumului de energie electrică ... 

    Și pentru că nu dau semne că aș înțelege ce vrea, se apleacă spre mine și îmi silabisește cu voce tunătoare: 

- În urma citirii se va emite factură de regularizare... doamnă! 

   Să-mi spargă urechile, nu alta. Mă dau deoparte și-l las să pătrundă în hol. Aprinde lanterna și se înalță puțin luminând ecranul contorului. 

- 20459... notează el în registru apoi trece în grabă peste prag cumva surprins și panicat pentru că prinsese cu coada ochiului abundența de fructe de pe podeaua bucătăriei și pe Isa tavalindu-se extaziată în balta de lapte din mijloc, asezonată și cu vreo câteva cireșe storcoșite!

   Cu ochii la imaginea insolită a bucătăriei cu care se delectase bietul om îmi trec palmele peste față în încercarea de a mă liniști și rămân cu privirea pironită în oglinda de pe hol. 

   Din apele oglinzii, o sperietoare vopsită în culorile războiului îmi întoarce privirea uluită. Îmi privesc palmele și urme albastre, lipicioase se întind uimitor de clar peste linia vieții și a inimii...

 - Ce mama dr... mă înec aproape de uimire și privesc spre Isa care, liniștită brusc, stă pe coadă gâfâind cu limba scoasă, o limbă colorată în cea mai frumoasă culoare albastră!

 - Ce-ai făcut, potaie? întreb retoric, consemnând mintal să încerc să mă opresc din a-i mai spune așa...dar mai târziu, acuma îmi vine natural s-o înjur în cel mai autentic stil birjăresc. 

    Înaintez pe hol și după doi pași dau de resturile unui pix inofensiv sfărâmat, cel mai probabil, de colții potăii...uf, iar! 

   Ceva mai încolo văd și tubul subțire de pastă contorsionat, cu urme evidente de dinți, din care picură ceva albastru pe gresia crem... Bravo, Isa...potaie ce ești! 

    Abia peste doua ore intense gresia arată onorabil, mocheta din bucătărie atârnă pe sârmă în balcon, proaspăt curățată, totul sclipește...mai puțin obrajii mei frumos colorați într-un azuriu fară cusur, făcându-mă să arăt ca unul din personajele din Avatar. Mă uit în oglindă și zâmbesc vinovat.