Istoria romanțată a unui zâmbet

Zâmbetul matinal

       Dimineața debutează confuz, cu lătratul alarmant de aproape al Isei între două scrâșnete de frână îndepărtate rostogolite ilicit în liniștea încăperii prin fereastra larg deschisă. Memoria puțin încețoșată reușește să actualizeze informațiile în timp ce mâna stângă bâjbâie pe noptiera de alături în căutarea ochelarilor. 

   Camera spațioasă pare încă și mai primitoare în lumina dimineții, lejer mobilată și foarte ordonată, mai puțin colțul ocupat de canapeaua portocalie pe care mi-am petrecut ultimele ore. Petrecut e un fel de a spune mai delicat că am dormit ca o valiză... dacă or exista valize care sforăie. 

    6:30 ! urla strident alarma telefonului. Îmi ciufulesc mai tare părul cu ambele mâini în speranța că mișcarea energică îmi va pune în mișcare neuronul înțepenit între "ce dra..." și "încă cinci minute". 

    Ochii lucioși ai Isei mă urmăresc, interesul nedisimulat traducându-se în accelerarea mișcărilor cozii și mârâitul abia ghicit din gâtlej. Fără să întrerupă contactul vizual își apleacă botul atingând în treacăt lesa aruncată pe covor în mijlocul camerei.

- Am înțeles, gata, mergem!...baigui abia reușind să depășesc momentul căscatului matinal.

   Trag pe mine la repezeală pantalonul de trening de pe marginea scaunului din apropiere și ridic lesa. Deștept câine! Voia să iasă afară și se ocupase deja de logistică. 

   Pe holul de la intrare, jacheta cu glugă de pe cuier mă șicanează puțin încâlcindu-și mânecile dar îi dau înainte cu încăpățânare până reușesc. 

   Nu am intenția să mă aplec ca să-mi închei șireturile pantofilor sport în care-mi strecurasem deja picioarele goale... las'că nu-i nevoie pentru câteva minute! Încep să-mi accelerez mișcările, prin urmare mă trezesc în sfârșit, mănunchiul de chei - în buzunarul stâng al jachetei, telefonul - în cel drept, o privire circulară de verificare... a, da! să nu uit câinele.

   Abia se trântește ușa în spatele meu că mă și simt smucită de lesa ținută lejer în mâna dreaptă. Isa se năpustește pe scări cu o nerăbdare explicabilă, ultima ieșire fusese aseară pe la zece, deci îi era degrabă, săraca de ea! Singurul lucru ce-o mai ține e lesa și nici măcar asta nu mai e o problemă în secunda următoare. Luată prin surprindere, mâna mea se regăsește bâjbâind aerul cu lentoarea tragică a unui bun rămas din filmele de epocă în timp ce Isa dispare pe ușa de la intrarea în imobil, târând după ea lesa șerpuitoare.

- Isaa! urlu în disperare de cauză determinând deschiderea subită a ușii de la parter în dreptul căreia mă oprisem după coborârea vijelioasă a treptelor. Un ochi mărit de lentila groasă mă examinează suspicios prin deschizătura de-o palmă.

- Bună dimineața! se trezește subit politețea din mine, zâmbitoare ca o reclamă pentru pastă de dinți.

   Dacă vreți să șțiți, chiar dacă pare demodat, am obiceiul frumos de a saluta și zâmbi celor cu care mă întâlnesc pe scară sau în față blocului, mai ales dacă nu am ochelarii pe nas. Nu știi niciodată dacă persoana întâlnită e un cunoscut sau nu... fără ochelari, îmi par toți figuri blurate ca niște fotografii "mișcate".

   Mormăitul care precede trântirea ușii pare să aducă lămuriri cu privire la proceduri standard din jargonul de bordură, cu aplicare la oarece rude apropiate... irelevant, din moment ce nu am deslușit cu exactitate cui îi erau adresate, mie sau Isei?

- Și dumneavoastră, la fel! arunc politicos ușii trântite.

   Privirile în stânga, în dreapta, întoarcerile pe un călcâi, răsucirile în jurul axei, mă rog, toate tertipurile învățate de pe vremea tinereții la cercul de orientare turistică nu dau nici un rezultat. Nici un rezultat pozitiv, vreau să zic. Altminteri, mă descopăr destul de răvășită la aspect, debusolată și complet nedumerită cu privire la rostul meu acolo, în fața blocului la ora 6:35, cum îmi arată ceasul de pe telefon.

   Pornesc alte căutări extinse spre părculețul din spatele blocului mărginit de un gard viu destul de înalt, dincolo de care auzul meu prinde câteva lătrături sonore. Bineînțeles, Isa e acolo pradă unei frenezii aiuritoare, explicabilă doar de prezența la fel de agitată a unui bichon alb ca laptele cu care se tăvălește de mama focului prin iarba proaspăt tunsă.

   Alerg spre locul faptei îngrijorată de eventualele posibile urmări tragice a ceea ce pare a fi o încăierare ca să descopăr că, de fapt era doar o joacă generată de bucuria revederii unui prieten. 

   Câțiva pași mai încolo, rezemat de trunchiul unui arțar descopăr și pe stăpânul bichonului în cauză, un domn cu mustață înspicată și chelie vajnică, pierdut în contemplarea amuzată a harjonelii din iarbă. Mă salută cu o înclinare din cap și îi răspund la fel, orice încercare de verbalizare ar fi fost oricum acoperită de maraielile și lătrăturile celor doi protagonișți pe patru labe. 

   După o vreme, probail plictisit de așteptare, domnul în cauza își pregătește lesa și își strigă protejatul.

- Hai, Piki, mergem acasă! cheamă el cu ton reținut.

   Cât ai clipi ghemotocul de cârlionți albi se prezintă cuminte așteptând să i se prindă lesa și o pornește alături de stăpân fără a mai arunca o privire în urmă. Ei, așa da! îmi vine mie să exclam cu o mare doză de invidie.

   Isa rămăsese stupefiată, pe jumătate răsturnată în iarbă, imaginea vie a uimirii ultragiate. În clipa următoare face o săritură strânsă care-o aduce cu tuspatru labele în poziția încordată a unui start iminent.

   Prea târziu realizez că ar fi fost momentul potrivit să prind capătul lesei și nu mai reușesc decât să arunc talpa piciorului drept peste fâșia îngustă de piele ce se unduia prin iarbă. Călcâiul prinde capătul tras cu nădejde la celălalt capăt și mă întind într-un șpagat imperfect, ezitant și oarecum dureros, Isa schelălăie ascuțit, surprinsă iar eu...ei, bine! eu îmi amintesc vreo două locuțiuni verbale moștenite de la bunicu' și le îndes bine printre dinți. Nici nu mai știu cum am făcut, dar peste câteva secunde mă aflu în picioare, cu dureri sagetatoare în ambele șolduri, dar țînând triumfătoare lesa răsucită în jurul încheieturii drepte. Nah, că ți-am făcut-o, potaie!

   Dar, așa cum vă spuneam și cu o altă ocazie, Charma mea contorsionată nu se mulțumește cu puțin, așa că nu apuc bine să oftez ușurată, că Isa începe să mă tragă spre gardul viu cu intenția vădită de a trece prin el. Zadarnic îmi proptesc picioarele trăgându-mă puternic spre spate, zăpăcita asta pe patru labe are vlagă nu glumă și un insațiabil apetit pentru forțarea limitelor... mele.

- Stop, Isa! îmi amintesc într-un târziu cuvântul magic și brusc, lesa se destinde iar eu mă proptesc cu nădejde în tufele de leandru frumos tunse, strivind cu vârful pantofului stâng o movilița de formă, culoare și miros extrem de cunoscute.

   Potaia se oprise la jumătate de metru de gard, cu coada fluturând și întorsese spre mine o privire provocatoare ce părea a spune: "ia zi, nu era mai bine să mă lași să trec prin gard?"

   Mă curăț pe tălpi în iarba inocentă din jur rostogolind printre dinți construcții lexicale inedite pentru urechile patrupedului ce părea în acel moment personificarea cumințeniei. Stau nemișcată preț de câteva secunde, parcă nevenindu-mi a crede că șirul ghinelor s-a încheiat. Nimic nu cade, nimeni nu strigă, Isa așteaptă cuminte așezată pe coadă și mișcând ușor din urechi, lesa e pe încheietura mea dreapta, papucul e la locul lui, curățat...totul e în ordine!

- Acasă, potaie! zic eu printre dinți, de data asta fără cea mai mică remușcare pentru apelativul folosit.