(emoji) inktober 2020 ✔

14. 🌊🌧️🌙

In Taramul Folclor, era o singura mare, vasta si de nestiut ca un ocean.

Multi oameni nici macar nu erau constienti de existenta ei, numind spatiul de dupa paduri, de dupa regate si palate, "capatul pamantului". Le era frica de intinderea de desert de cativa kilometri, le era frica de goliciunea pamantului si absurditatea intinderii cerului. Spuneau despre ploile ce veneau uneori acolo ca sunt furia zeilor, ca cerul se deschidea si demoni cadeau, ca de stateai in apropierea desertului de la capatul lumii, nu aveai sa mai fi la fel.

Acolo, luna si stelele erau mai mari si mai stralucitoare decat in orice alta parte a Taramului, poate pentru ca nu era nimeni sa le vada si sa le strice luciul astral.  Era o legenda in acele locuri, o legenda spusa doar copiilor celor mai nazdravani, o legenda ce speria pana si pe cei mai bravi barbati si curajoase femei. 

Se spunea ca daca stateai intins pe aleea luminata de luna, daca te uitai fix la ea cand in primul patrar cadea, un spirit va aparea, pe tine te-ar blestema, niciodata a te intoarce acasa n-ai putea. Dar daca ploaie ar veni, spiritul malefic uman va deveni, si tu o favoare vei primi: trebuie sa ai grija, totusi, caci nu poti stii cand acea favoare se va intoarce dupa tine.

Pe barcile de pe mare, se vorbea despre acea legenda la fiecare betie, se vorbea cu hohot despre ce prostie era, se vorba cu planset despre cum blestemul trebuiau ei a-l suporta. Toti stiau ca fiecare dintre ei greutatea blestemului purta; doar nu ajungeai la capatul pamantului dupa voia ta. Erau putine lucruri, insa, ce nu puteau fi ignorate cu o sticla de rom si un cantec marinaresc.

Traind sub acelasi blestem, oamenii se luptau, oamenii mureau, oamenii se iubeau, doar pentru ca voiau a aduce viata de pe pamant pe mica lor corabie ce purta numele de "acasa". Iar uneori, dupa ce luptele se terminau si cei ce nu suportau viata asta mureau, copii se nasteau. Uneori copii, nascuti pe corabia celor de societate taiati, ei nascuti neblestemati, desertul puteau umbla, si nimeni a-i opri nu putea. 

Dar ar fi vrut copii sa o faca, cand tot ce stia era o barca subrezita, rom ce se umplea la infinit si noduri marinaresti? Ar fi vrut sa isi paraseasca familiile, tot ce a numit vreoadata acasa, cand stelele erau mari, scantaietoare, si luna necrutatoare in desertul infinit?