Psyche

•2•

 

    — Nu pot să cred! Cum să plece cu două săptămâni înainte de nuntă?
El nu stie că acum este perioada critică?
Sara este mai nervoasă decât mine,mai că ar merge după Caleb doar ca să-l bată.
Îi iau din mâna săraca bucată de fondant sau ce a mai ramas din ea și o așez în mașina de întins.

    — Nu a fost dorința lui să meargă fix acum în toiul pregătirilor, în plus dacă merge acum va avea liber după nuntă. Încerc să îi iau apărarea dar mai rău fac,mai că mă bate și pe mine.
Își dă ochii peste cap și face semn din mână să o las baltă cu încercarea mea în timp ce merge la tejghea pentru a servi clienții.

Dacă nu aș avea de terminat tortul acesta cel mai probabil aș fi fost la șeful lui Caleb făcându-i o urare de bine și o moarte cât mai rapidă. Dacă este ceva ce mă caracterizează cel mai bine atunci sigur impulsivitatea ar fi cap de listă, cel mai probabil marele defect dar cum nimeni nu este perfect nu fac mare dramă din asta.

    — Ame,doamna vintage este aici! Capul Sarei apare în cadrul ușii de la laborator și după expresia ei facială nu este prea încântată și nu pot să o condamn. Probabil că eu aș reacționa mult mai rău dacă cineva mi-ar spune mereu cand mă vede că am față de destrăbălată.
Dar dacă doamna vintage,pardon,viitoarea soacră este aici înseamnă că eu sigur am uitat ce aveam astăzi în program.
Fir-ar!  Cu toată plecarea lui Caleb am uitat că astăzi am programarea pentru rochia de mireasă,alegerea florilor și să semnez actele cu proprietarul restaurantului. Super,în ritmul ăsta o să am diagnosticul de Alzheimer înainte de treizeci de ani ceea ce ar însemna un caz foarte special fiind o vârstă fragedă da-mai 25 de ani.
Las ornatul tortului baltă și îmi șterg mâinile de sorț.

     — Amelia,draga mea! Vine și mă cuprinde într-o îmbrățișare călduroasă mai ceva ca cea a mamei mele. Probabil  acesta este si motivul pentru care o îndrăgesc atât de mult .
Toată ziua muncești, presupun că ești epuizată la finalul zilei.

    — Nici chiar într-atât de epuizată nu sunt,doar obosită. O fac cu drag poate de aceea.
Și nu mint când spun asta. De mică îmi doream să calc pe urmele bunicii în privința prăjiturilor,mereu când făcea ceva dulce eu nu mâncam pur si simplu din prăjituri,nu,eu trebuia să ghicesc toate ingredientele și când le ghiceam pe toate eram atât de bucuroasă încât aveai impresia că am câștigat la lotto.

Aceasta îmi zâmbește și așteaptă să mă pregătesc.
Îmi las sorțul la locul lui și îmi iau geanta din vestiar.

    — Baftă, vei avea nevoie! Sara pare mai agitată decât mine. Adică să fim serioși, este ea viitoarea mea soacră dar nu este numită doamna vintage degeaba. Nu am nimic cu stilul respectiv dar nici nu mă dau în vant după el, nu mai zic că acasă am atât de multe piese de mobilier în acel stil încât casa mea s-ar putea numi fără doar si poate un muzeu. Bineînțeles că Leyla,soacra,a contribuit la asta.

Ieșim din cofetarie și ne îndreptăm spre magazinul cu rochii de mireasă care spre norocul nostru este la doar trei străzi distanță.

    — Ai mai vorbit cu Caleb? Întreabă în timp ce cotim la dreapta fiind atentă să nu calce în apa adunată pe asfalt.

    — Aseară, de dimineață era prea agitat ca să poarte o conversație.
Ajungem în fața magazinului și Leyla îmi zâmbește încercând parcă să mă liniștească.