Helene Devernay stătea sprijinită pe un munte de perne de satin, împrăștiate peste cearceafurile de pe pat și privea bustul bronzat și musculos al lui Stephen David Elliott Westmoreland, conte de Langford, baron de Ellingwood, viconte de Ashbourne și al cincelea viconte de Hargrove. Acesta luă cămașa lăsată pe marginea patului cu o seară înainte și o îmbrăcă.
– Mai mergem la teatru săptămâna viitoare? îl întrebă ea.
Stephen o privi surprins în timp ce-și înnodă eșarfa la gât.
– Sigur că da. Se apropie de oglindă și-i întâlni privirea în timp ce aranja capetele de mătase până ce formă o fundă perfectă. De ce mai era nevoie să întrebi?
– Fiindcă stagiunea începe săptămâna viitoare și Monica Fitzwaring vine în oraș. Mi-a spus croitoreasa care lucrează pentru ea.
- Și? zise el privind-o fix în oglindă; trăsăturile feței nu-i trădau nici o reacție. Helene oftă și se sprijini într-un cot, apoi spuse pe un ton puțin dezamăgit, da sincer:
– Gurile rele spun că îi vei face în sfârșit propunerea pe care atât ea, cât și tatăl ei, o asteptau de trei ani.
– Asta spun gurile rele? întrebă el degajat, dar își înălță ușor sprâncenele, semn prin care i se traducea foarte discret, dar eficient dezaprobarea pentru Helene, deoarece punea în discuție un subiect pe care el îl considera oricum în afara preocupărilor ei.
Helene remarcă mustrarea nerostită și avertismentul sugerat, dar profită de ceea ce se numea, de câțiva ani, pentru amândoi, o legătură deosebit de deschisă și plăcută.
– În trecut au existat zeci de zvonuri că îți ofereai mâna câte unei femei aspirante, comentă ea în șoaptă, dar până acum nu te-am rugat să-mi confirmi sau să negi vreuna dintre ele.
Fără să-i răspundă, Stephen se întoarse de la oglindă și luă haina de pe șezlongul cu tapițerie înflorată, o îmbrăcă, se apropie de pat și, în sfârșit, își concentră atenția asupra femeii care stătea întinsă pe el. Privind-o de sus simți cum iritarea începe să i se topească. Sprijinită într-un cot, cu părul ei de aur curgându-i valuri-valuri pe spatele gol și peste sâni, Helene Devernay oferea o priveliște încântătoare. Era inteligentă, directă și sofisticată, calității care, puse la un loc, o făceau o amantă delicioasă atât în pat, cât și în afara lui. știa că această femeie era prea practică pentru a nutri speranțe secrete în privința vreunei oferte de căsătorie din partea lui, lucru care nici nu se lua în discuție dată fiind situația ei; Helene era prea independentă ca să dorească sincer să se lege de cineva pe viață – trăsături care le întăreau și mai mult legătura. Cel puțin el așa gândise.
– Acum îmi ceri să-ți confirm sau să neg că i-aș face vreo ofertă Monicăi Fitzwaring? fu întrebarea lui.
Helene îi surâse seducător, gest care, de obicei, îi făcea trupul să-i răspundă corespunzător.
–Da.
Stephen își puse mâinile în șolduri și o privi cu calm.
- Și dacă spun da?
- Atunci, domnul meu, ți-aş spune că faci o mare greșeală. Ții Ia ea, dar aceasta nu este iubire sau pasiune subită. Ea nu-ți poate oferi decât frumusețea, rangul și perspectiva unui moștenitor. Nu are, ca tine, puterea voinței sau inteligenta și, cu toate că ar putea ține la tine, nu te va înțelege niciodată. Te va plictisi în pat și în afara acestuia, iar tu o vei intimida, răni și mânia.
- Mulțumesc, Helene. Trebuie să mă consider norocos că dovedești un asemenea interes pentru viața mea particulară și că ești atât de dornică să-mi explici cum ar trebui să mi-o trăiesc.
