I can't help but want you (boyxboy)

6

Unde te grăbești, Christopher?

(...)

— Cum te simți?

— Mult mai bine decât mai devreme, dar absolut nici cea mai mică diferență față dacă mă duceam la doctor sau nu, îmi răspunde roșcatul pe un ton indiferent și iese afară din spital.

Pășesc și eu în întunericul nopții afară, verificându-mi telefonul rapid. După al 5-lea apel, n-am mai răbdat și pur și simplu l-am pus pe silențios – atât de mult m-au sunat încât telefonul îmi era deja mort oricum. Și nimeni altul decât tata, secretara sa stupidă și prietenii mei.

— Mai bine sigur decât să regreți mai târziu. Vezi că ți-au recomandat un unguent dacă nu vrei vânătăi.

— Nu m-ar fi deranjat atât de tare, sunt în stare să suport puțină durere. Asta dacă nu vrei tu să mă ajuți să-l aplic? pufni scurt și își arcui o sprânceană.

Îmi ridic ușor ambele sprâncene, puțin confuz de comportamentul său. Dar nu zic nimic și doar mă apropii de mașină.

— Urcă, te duc acasă, numai să-mi arăți direcțiile.

El înghite în sec și își mută privirea în direcția opusă.

— Nah, merci de ofertă, Chase, dar deja simt că am profitat suficient de bunătatea ta. Oricum nu mă duc acasă, este mult prea târziu și mai mult mi-aș speria sora. O să le zic că am dormit la un prieten, dă din umeri și verifică ora la telefon.

— Ai la ce prieten să te duci?

— Am abia 18 ani, toți prietenii mei sunt de-o vârstă și absolut toți locuiesc cu părinții lor. Nu cred că vreun părinte normal ar accepta pe cineva de care nici n-au habar noaptea în casă, râde încordat și îmi aruncă o privire scurtă.

— Poți veni la mine, sar cu gura înainte.

Desigur– de ce mi-aș folosi și eu creierul vreodată? Probabil și el se simte ciudat că un străin ar apărea de nicăieri și deodată ar fi atât de bun cu el. Dar, serios, cum dracu să-l las noaptea pe străzi mai ales când sunt oamenii ăia care-l caută și și-au pus ochii pe el. Poate cu ocazia asta am și eu șansa să aflu în ce dracu este băgat.

— Dacă plănuiești să mă omori, atunci presupun că ar fi mai ușor să treci direct la acțiune acum decât să mă cari până la tine acasă. Oricum nu e nimeni, deși te-au văzut oamenii de la urgență și ar fi cam suspicios...

Un râs înfundat îmi părăsește buzele.

— Ofer eu impresia că mi-ar plăcea să omor băieți la întâmplare de pe stradă? Dacă ăsta ar fi fost scopul meu, nu aș mai fi ajuns la spital cu tine, dau din umeri.

— Băieți? Nu sunt atât de tânăr, domnule, pronunță ultimul cuvânt pe un ton sarcastic. Câți ani ai?

— 23, îi răspund onest și-i deschid portiera făcându-i semn spre loc. Ori te urci, ori îți găsesc casa și te duc cu forța la tine, că dacă la mine o să zici că te-am răpit.

— Chiar așa de bune skill-uri de detectiv ai?

— Nu vrei să știi. Intri?

Ezită puțin, dar se apropie de ușă și se strecură pe scaunul pasagerului. Îmi aruncă o privire nesigură, dar eu doar zâmbesc scurt și mă așez în locul meu.