Ori de câte ori torentul realității
mă ajunge din urmă
îmi ascund cuvintele între faldurile nopții
și îmbrac hăulitul sălbatic al lupilor
revărsat implacabil de-a lungul coloanei,
foșnind și bolborosind în golurile de aer
și întârziind în colțul gurii,
în umbra unui surâs amărui,
cu care încerc să îmblânzesc nimicul
înzăpezit înăuntru...
Noaptea uitată afară,
numele meu una cu pământul,
durerile fără nume pe care le-am și uitat,
toate-mi vorbesc despre speranță și zădărnicie,
mă taie abrupt din latul ferestrei
și mă mântuie cu totul,
lepădându-mă somnului...
În urmă-mi, hăulesc lupii la marginea pădurii
și sperietoarea de ciori din lanul de ciulini
își face vânt cu pălăria de pai
în așteptarea iernii...
