Imperiul Soarelui și Furtunii.

Prolog.

    Mă dor picioarele. Inima mi se ridică până în gât, mă ustură plămânii și mi-au înghețat degetele de la mâini, pe sub mănușile negre din piele. Sar dintr-o creangă în alta prin pădurea în care cred locuitorii împrejurimilor că adăpostește spirite malefice. Simt cum mă cuprinde un val de adrenalină, atunci când mă ridic deasupra pământului și cobor în viteză pe cealaltă parte.

    Ajunsă la liziera ei mă duc pe acoperișul unei case, până pe o alee lăturalnică, unde mă strecor pe strada înțesată de căruțele și trecătorii care își văd de ale lor, neconștientizând că un monstru se află printre ei. Ajunsă printre marea de trupuri și care, mă ia prin surprindere un miros insuportabil de trupuri nespălate, alimente stricate și bălegar, care îmi întorc stomacul pe dos, dându-mi un gust de fiere în gură.

    "Nu pot să cred că s-a ajuns la așa ceva. Am fost prea slabă. Puteam să îl omor atunci și să salvez viețile altor persoane, dar am ales doar să asist neputincioasă la măcel. Încă mai văd cu exactitate lucrurile, scena întipărindumi-se de tot în minte, ca o pată de cerneală pe foaie. Simt cum mă inundă regretele și vinovăția. Aș fii putut să o salvez și să scutesc lumea de o baie cu sânge, dar nu am făcut-o. Eu trebuia să fiu acolo, nu ea."

    Mă ustură ochii și simt cum lacrimile stau să îmi inunde ochii. Scutur ușor din cap și mă strecor mai departe prin mulțimea de trupuri și căruțe, treacând nepăsătoare de niște standuri și magazine. Trec pe lângă niște tarabe de mere, pere, pepeni și dovlecei.

    Mă duc la un stand mic de mere, la care stătea o femeie trecută de prima tinerețe. Avea părul cărunt prins într-un coc elaborat. Purta o rochie neagră cu mâneci de dantelă, ce îi ajungea până jos. Avea umerii lați și fața palidă cu riduri mici pe lângă ochii și gura cu gropițe, indicând că persoana în cauză zâmbește mult. Femeia era ocupată cu un client și nu o observă, până nu deschise gura și vorbi.

--Bună ziua Doamnă Genkizz!, spuse zâmbind.

--Ce mai faceți?

--Salutare Nikkō*! Eu sunt bine. Tu ce mai faci?

--Eu sunt bine. Am venit cu niște treburi.

--Ce mai face bunica ta?, spune în timp ce cântărește merele și i le dă clientului împreună cu restul. Doamna Genkizz este meticuloasă și ageră când vine vorba de afacerii. Mai are câteva restaurante în diferite părți ale țării unul lângă un bordel, unul la marginea orașului lângă drumul principal ce duce spre zidurile cetății, altul în port și se zvonește că are și câteva în alte state și continente cum ar fi India, Transilvania, Japonia, Rusia, China și Lumea Nouă.

--Foarte bine. Vă transmite toate cele bune.

--Enzo!, spune doamna Genkizz și un băiat își face repede apariția. Băiatul are vreo 10 ani, părul negru ca tăciunele, ochii verzi ca algele și pielea măslinie, transpirația prelingândui-se pe față în timp ce își trage sufletul.

--Ma-ți chemat doamnă Genkizz?, spune acesta după ce își trage repede sufletul, tot numai un zâmbet.

--Da. Cred că nu mi-ați întâlnit nepotul și nici el pe dumneavoastră. El este Enzo, Enzo ea este fata lui Yumeko cea mai bună prietenă a mea, Nikkō.

    După ce termină cu prezentările începu să adopte un ton serios împreunându-și sprâncenele:
--Trebuie să mă duc undeva. Pot să mă bazez pe tine să ai grijă de stand cât timp lipsesc eu?

--Da doamnă. Puteți să vă bazați pe mine. Spuse copilul salutând militărește, în timp ce își împreună sprâncenele.

    După ce se îndepărtară de stand, Doamna Genkizz întinse o mână în fața ei și o opri.

--Cu ce te pot ajuta?, întrebă pe un ton sec, arătând clar că vrea să termine cât mai repede cu asta.

*Nikkō - tradus din limba japoneză înseamnă rază de soare.