Amanta regelui

⚜ Capitolul 4: N de la Nigrum ⚜

Verbis blandus fraudem celat pectore.

(Prin cuvinte, omul lingușitor ascunde în gând o înșelătorie.)

Era anul 1661, 17 august. Mai erau doar patru ceasuri până când spectacolul de lumini avea să înceapă. Însă aceste lucruri aveau o prea puțină importanță pentru mine. Ceea ce eșuam eu să înțeleg, la acea vreme, era că fericirea ne scapă printre degete precum cel mai fin nisip. Mă agitam de zor pentru întrevederea cu regele, când ceasul bătu ora două, iar eu mă gândeam că deja întârziasem.

— Abia ce ai venit, draga mea, mi-a răspuns soțul meu, încheindu-și partitura. Ia loc, te rog.

Priveam ceasul cu indignare care tot ticăia parcă în ciuda mea, în timp ce luasem loc pe fotoliul indicat de el. L-am văzut rotindu-se prin salon de parcă ar fi fost un cotoi sfios, căutând cea mai bună modalitate de introducere, iar eu îmi roteam ochii în cap plictisită.

— Am s-o spun direct, reluase el, lovindu-și mâinile de coapse, în semn de capitulare. Mon amour, știu că în ultima perioadă am fost cam rece unul cu celălalt, însă din această seară, mi-ar plăcea ca lucrurile să fie altfel.

Nu i-am răspuns nimic.

— Preabine, a adăugat el, dezarmat de tăcerea mea. Am socotit că un dar ți-ar fi pe plac.

Acum eram atentă.

— Am socotit că acest inel cu rubin, replicase, în timp ce deschise o cutie din care se vedea clar un inel, îți va completa toaleta de seară. Eu la rându-mi am să îmbrac un costum vișiniu, iar dacă îți va fi pe plac să ne afișăm în societate ca... un cuplu... dacă mi-ai îngădui s-o spun, mi-ar plăcea să porți o rochie ca să ne asortăm. Așa cum ar face orice cuplu de îndrăgostiți, încheiase el, întinzându-mi cutiuța.

Inelul era puțin mai grosuț decât un fir de iarbă, iar piatra rubinul care fusese încrustat în mrejele sale, era mai roșu și mai intens decât însuși sângele. Aș fi vrut să-i mulțumesc pentru acel cadou generos, însă înainte să mai fi rostit o vorbă, soțul meu își luase deja mantia și părăsise salonul. Muzica. Trebuia să fie mereu muzica. Probabil plecase la o altă întrunire a muzicienilor. Ceasul arăta orele două și un sfert. La rându-mi m-am grăbit la locul indicat pentru a-l vedea pe Ludovic. Altădată, în trecut, dacă soțul meu mi-ar fi dăruit un astfel de cadou, i-aș fi sărit în brațe și l-aș fi acaparat cu săruturi, însă avea dreptate. Am fost atât de distanți unul cu celălalt în ultima vreme, însă cum altfel să mă fi purtat cu el după ce am avut o aventură?

Soarele părea destul de generos cu razele sale în acea după-amiază când părăsisem salonul, și mă avântam în grădină. În timp ce mergeam spre locul indicat, nu puteam să-mi i-au ochii de la rubin. Era atât de plăcut. Am mai făcut câțiva pași când îl zărisem pe Ludovic poticnit în fața unei fântâni arteziene.

— Sire, l-am salutat, iar acesta mi-a zâmbit blând.

— Veniți, m-a invitat el. Puterea domnului Fouquet este... orbitoare, admise el stins, după un moment de tăcere. Nu-mi aduc aminte ca vreunul din castelele mele să aibă grădini atât de proporții atât de simetrice...

— M-ați chemat să vorbim despre decorațiuni interioare? i-am replicat printr-un zâmbet, dar nu m-a luat în seamă.

— Nu. Nu cu siguranță, replicase ca trezit dintr-un vis. Iertați-mă, doamnă. Voiam doar o companie în această după-amiază; nimic mai mult. Dar dacă va deranjez, am să mă retrag.