I can't help but want you (boyxboy)

13

Prietenul.

(...)

Eram stânjenit. Extrem de stânjenit.

— Îmi pare rău enorm, Derek, pentru ziua de alaltăieri, murmur abătut și îi evit privirea.

Ultimul lucru pe care îl mai puteam face era să-l privesc în ochi. Da, mă simțeam prost. Eram un nemernic și știam asta, nu trebuia să îl evit… dar sunt al dracului de prost la capitolul ăsta. Îmi era aproape imposibil să nu-i spun cuiva pe față adevărul, dar știam că dacă o făceam de data asta – avea să mă afecteze și pe mine.

— Ok, nu-mi pasă, îmi răspunde sec și dă să se întoarcă înapoi în sala principală.

L-am cărat cu mine într-o încăpere mai goală. Dacă tata nu m-ar fi forțat iarăși să vin la firma sa, nu m-aș mai fi întâlnit cu el – însă, din păcate nu am avut de ales acum. Plus ca trebuia să mă comport precum un adult și să-mi asum greșelile. 

Derek încă era o persoană importantă pentru mine.

Îl apuc de mână și îi strâng încheietura.

— Derek, te rog… știu că trebuia cel puțin să-ți scriu un mesaj, însă am fost atât de ocupat… voiam chiar să-i demonstrez tatei că sunt în stare să rezolv o problemă pe cont propriu și fără să cer ajutorul cuiva. Eroarea aia de la bancă nu s-au lăsat cu una, cu două.

Își întoarce fața frustrat spre mine.

— Oh, dar mulțumesc enorm, Chris. Aceste cuvinte mă ajută enorm, își dă ochii peste cap.

Răsuflu lung.

— Derek, nu-mi place să te văd supărat.

— Wow, Chris, genial motiv! Nu sunt supărat, stai calm. Pur și simplu acum am înțeles ce simți pentru mine. Înțeleg, poate ești dezgustat, poate mă urăști, dracu știe! Dar, te rog, mai bine spune-mi pe față, zice cuvintele, parcă ținând tot ce avea mai bun de spus în el.

— Nu, nu, nu! Nu simt nimic de acest gen pentru tine. Sunt confuz, însă știu sigur că nu te urăsc și nici nu mă dezguști. Nu înțelege greșit, Derek, eu ieri am fost și la școală și am fost ocupat până peste cap… chiar am vrut să te sun, dar îmi era frică să nu fii supărat, mint și înghit în sec.

Adevărul era că eu… cam uitasem de el. Sunt un nemernic.

Luă o gură de aer.

— Nu este nevoie să minți, pronunță cuvintele cu fermitate.

— Și nu o fac. 

Mă privi nesigur.

— Dacă te fac inconfortabil… mai bine ar fi să-mi spui. Înțeleg că sunt prea lipicios și poate gelos, dar nu știu cum să mă simt. Am fost după la casă și am întrebat dacă pot plăti cash și mi-au spus că masa este deja plătită. Iar tu mi-ai spus că problema încă nu era rezolvată… își arcuiește o sprânceană.

Înghit în sec. De data aceasta avea un motiv bun.

— Era problema de la mine, am zis. Am plătit eu direct cu cash, dar voiam oricum sa rezolv problema… îndrug prima variantă care-mi veni în minte.

Privirea îi era rece.

— Vrei să specific că am întrebat cum a fost achitat? Cu cardul, Christopher, cu cardul, murmură abătut.

Iau o gură adâncă de aer. La dracu. Mă simțeam prost că-l rănisem, iar acum a și realizat că încercam să-l mint.

— Pentru că nu am plătit la casă. I-am dat bani chelnerului ăla roșcat și au presupus că poate plătisem deja, încerc să-mi repar propria greșeală, deși după expresia de pe chip nu mai înghițea nici un cuvânt din cele pe care i le spuneam eu.