Imperfectul Perfect

Capitolul I

Încep prin a face următoarele precizari:
1.Mulțumesc RainbowLilo_ pentru coperta ❤️😍😍😍
2. Cartea este în curs de editare, așadar îmi cer scuze pentru greșelile întâlnite🙈
3. Tot ce este postat pe wattpad este forma bruta a textului, de accea accept orice idee din partea voastră.
Mulțumesc ❤️
  
       O zi de duminică. Prima zi de octombrie. O zi mohorâtă, la fel ca și mine. Eram obosită, nervoasă și mult prea solicitată de tot ce înseamna serviciu. Eram directorul unei firme care se ocupa, în mare parte, cu promovarea de produse și aveam oameni în subordine care lucrau inclusiv în weekend și care aveau nevoie de mine când îmi era lumea mai dragă .

      Astăzi însă, eu eram cea care  avea nevoie de o cafea bună care să mă trezească și să mă facă să continui cu sarcinile rămase restante din timpul săptămânii. Dar, ca și când nu mi-ar fi fost suficient tot stresul, realizez că borcanul era gol. Mult prea gol pentru capul meu greu și ochii mei încercănați. Mult prea gol pentru viața mea aglomerată și plină de alergatură.

     Așadar, merg să mă spăl pe față, mă schimb în ceva lejer, îmi iau o geacă pe mine și mă hotărăsc să merg la supermarketul din colțul străzii pentru aprovizionare. Nu simțeam că este  momentul potrivit să ies din casă, dar prima zi din luna mă prinsese pe picior greșit... De fapt, ce nu știam eu este că avea să fie prima zi dintr-un lung șir de zile nebune, pline de aventură, nemulțumiri și nervi.
    
     Trăiam în acel cartier de mulți ani. Un cartier liniștit, cu oameni mai tot timpul plecați de acasă, cu multe pisicuțe și doar câțiva copii gălăgioși. Era cartierul în care locuiam încă de când mă mutasem în București și decisesem să rămân aici. Așadar, nici supermarketul din colțul străzii nu îmi era străin. Treceam aproape zilnic pe acolo pentru a-mi cumpăra mărunțișuri și îl  cunoșteam ca și cum ar fi fost propria mea casă. Doar că astăzi, mai mult ca niciodată, eram buimacă de somn, iar ochii mei refuzau să privească clar în jur. Mă salutam cu toată lumea ori de câte ori intram în magazin, dar astăzi parcă aveam ochelari de cal. Îmi doream să cumpăr repede ce am nevoie și să mă  întorc în căldura casei mele, în cuibul unde aveam să mă răsfăț cu cafeaua mult visată și cu puțină liniște după săptămâna nebună ce tocmai se încheiase. Cel puțin, asta îmi doream eu, căci soarta îmi pregătise alt plan.

    Cu ochii mai mult închiși decât deschiși mă apuc să pun în coș tot ce îmi cade în mână și uit să mă mai uit pe unde merg în momentul în care telefonul îmi sună. Așa că mă trezesc aterizând peste un stand de prezentare.

    — Minunat, îmi spun în gând! Era tot ce aveam nevoie ca să fiu de râsul curcilor în supermarket. Încerc să mă ridic și dau cu ochii de El, un  bărbat de 1.90, bine făcut, brunet și cu ochi verzi. Și dacă voiai să îl ignori, ochii lui nu ți-ar fi permis.

    — Aveți nevoie de ajutor? Întreabă săgetându-mă cu privirea lui pătrunzătoare și încercând totodată să fie politicos.

    — Aaaa, eu, de fapt... Scuze, nu am fost prea atentă pe unde calc și ți-am distrus standul. Mă ridic și încerc să îmi recapăt postura de femeie sigură pe sine. Așa că îl privesc în ochi și îl întreb dacă îl pot ajuta eu cu ceva.

   — Nu, este în regulă! Stați liniștită! Mă descurc și singur! Bine că nu apucasem să pun sticlele, altfel v-ați fi ales cu tăieturi serioase.

   — Sticlele? Spun mai mult ca pentru mine. Da, sticlele... Și îmi dau seama că omul se pregătea să facă prezentare la nu știu ce bautură sofisticată. Sincer, chiar îmi pare rău... Monica, Monica Iacob, îmi pare bine! Și întind mâna, datoare parcă să mă revanșez pentru dezastrul produs și culmea, dar parcă ar fi perfect în firma mea de promovare. Este înalt, frumușel foc, cu carismă și niște ochi pătrunzători. Păcat că l-a angajat arogantul asta de Andrei primul, dar niciodată nu se știe?! Poate o să îl fur!Râd în sinea mea și îmi dau seama că el tocmai se prezenta.