NU.
Ma simt de parca tocmai m-am trezit dintr-un vis urat, exceptand faptul ca nu am dormit si nici nu mi-am deschis ochii, insa este de parca pana acum am privit printr-o gaura intr-o alta lume, cufundandu-ma intr-un vid in care nimic nu mai conta. Eu nu mai contam. Nu mai eram nimic, afara de amortita si cu gandurile imprastiate. Eu le-am imprastiat, pentru ca se adunau in capul meu, involburandu-se si multiplicandu-se:copii oribile care isi faceau frati si surori la nesfarsit, apucandu-se de manutele lor scheletice sau butucanoase si izbindu-se suicidal unii de ceilalti in interiorul capului meu.
Privesc peretii exteriori ai caselor celor din jur si vad culori vibrante, culori inchise si triste, dar ultimele sunt prea departe pentru a putea citi numele de pe placutele atarnate pe usa de la intrare. In apropierea mea sunt cele in culori vibrante...iar pe peretii acestor case pe care le vad, tot ce scrie e cu majuscule, pentru a iesi in evidenta. Fiecare litera e ca un pumnal infipt in pieptul meu.
VREAU SA FIU DOCTOR.
VREAU SA DANSEZ PANA CE PODEAUA SE VA RUPE IN DOUA SI VOI AJUNGE INTR-UN TARAM NECUNOSCUT.
VREAU SA OFER UN ZAMBET, DAR VREAU SA PRIMESC SI EU UNUL.
VREAU SA FIU FERICITA ALATURI DE FAMILIA PE CARE MI-O VOI INTEMEIA.
AS VREA CA PERIOADA ASTA SA NU SE SFARSEASCA NICIODATA.
IL IUBESC.
Ma intreb oare de ce ma doare in piept atat de tare. Este de parca as avea o gheara care imi strange sufletul si acesta se contorsioneaza nebunesc cu miscari neputincioase, strigand cu o durere ce se rasfrange ca o panglica sfasiata in briza violenta a marii. Stau cu spatele la casa mea,dar stiu ca odata si odata trebuie sa ma intorc si catre ea. Nu vreau. Nu vreau. Nu vreau.
Nu vreau sa vad ce scrie acolo.
Mi-e frica sa vad ce scrie acolo.
Asa ca mai stau putin cu fata la casele celorlalti si ma intreb ce scrie pe peretii din interior. Unii au ferestre prin care patrunde lumina. Ma intereseaza ce scrie inauntru. Intrevad ceva vag prin fiecare casa. Aici lucrurile nu mai sunt scrise cu majuscule si inteleg imediat de ce. Lucrurile astea nu sunt menite sa atraga atentia cuiva. O atrag pe a mea. Nu vad chiar tot ce scrie, dar nu conteaza.
Mi-e dor de tata.
Mi-as dori sa..uite..mine cat ma uit ...la el.
Sunt trista...nu vreau...cresc.
Iubesc dansul.
Mi-as dori....curaj.
Sper...bine.
Nu mai vreau sa citesc. Cumva si aceste randuri dor. Ceva rece la colturile ochilor ma face sa clipesc rapid de cateva ori si tresar nedumerita atunci cand raceala mi se intinde ca o dara pe obraji.
Clipesc iar rapid.
Ce faceam? A, da. Trebuie sa ma intorc catre casa mea.
Inima imi flutura in piept si respiratia mea e ca suieratul gol al vantului printr-o prapastie. Ma intorc incet, cu intreg corpul parca inghetat in frica si anticipare. Pe moment nu inteleg. Straniu, dar nu pot vedea ce culoare are casa mea. Oricat de tare m-as incrunta si as miji ochii, nu vad. Apoi raman nemiscata in timp ce gheara se infige infometata in inima mea, strangand-o pana ce scoate un sunet chinuit ca acele ratuste de plastic pe care copii mici le ineaca atunci cand fac baie.
Pe casa mea sunt scrise doar doua cuvinte. Doar doua. Si ma intriga faptul ca imi par atat de familiare, dar nu pot gasi motivul pentru care sunt asa. Nu stiu ce a fost inainte sa ajung la aceste case. Totul este in ceata. Decid sa nu ma mai gandesc la alta, din moment ce nu imi pot aminti. Ma holbez din nou la cele doua cuvinte.
