O fotografie cu nimeni...

Suflet trist...

Era liniște, o liniste profunda... Inima îmi bătea din ce in ce mai tare, timpul trecea greu, simțeam ca ceva se va întâmpla, dar nu știam ce. Ma simțeam rău, o durere sagetatoare îmi fulgera sufletul, iar picături reci de sânge îmi curgeau prin vene. Totul era lent, dar parca totuși rapid. Nu puteam sa îmi explic aceasta stare sufocanta care se inrautatea cu fiecare clipa. Nisipul din clepsidra vieții curgea in sens invers, eram doar eu cu nimeni in odaia prafuita de timp,iar albumul cu amintiri pe care il tineam cu atâta grija, îmi cazu Din brațe. Telefonul vechi, a carei inimă se opri demult, sună. Oare cine era? Îmi era așa teama sa răspund, doar ce ma liniștisem, acum iar îmi e rău, din ce in ce mai rău...
Fac doi pași pentru a ma apropia
de ceea ce îmi făcea rău, de telefonul care suna necontenit. Știam ca nu mai merge, chiar nu mai mergea, dar ce se întâmplase?Acestea erau întrebările care ma nelinișteau.Îmi era rău, foarte rău...dar, ma trezesc. Era un vis, ma ridic si văd in zare ceva ce nu voiam sa văd, dar eram obligată. Natura se dezlănțuise, simțeam ca totul se va sfarsi si voiam sa visez din nou, sa adorm si sa revin la telefonul care ma tulbura enorm. Eu chiar voiam sa aflu cine e, cu toate ca știam ca nu-mi va face bine acel apel... Acum,iar îmi era rău, o stare sufocanta se reinstaură in încăpere. Eram din nou in vis si eram așa de fericita, dar telefonul nu mai suna...