Bej și gri albăstrui: asta ar vedea rădăcinile copacilor, dacă ar putea percepe întunericul ca pe niște culori, iar ele ar mirosi a somn. În lumea nemulțumiților, până și ceea ce durează, își cere odihna, fie îmbrățișand hoituri înghițite de vreme, fie fumându-și aroma uscată, fie negociând cu pământul momentul când clepsidra își curge nisipul în sus.
E întuneric sub petele verzi - animalele simt căderea nopții și se ascund în aceasta. Un arici îmi taie cărarea spre casă. Mă grăbesc spre dânsul pentru a-l putea ajunge. Se oprește lângă gard, unde am ocazia să-l privesc, în lumina mortuară a felinarului.
– Bună seara, domnule Arici! Ai găsit ceva între lemnele uscate sau și tu ești la fel de amețit în drumul tău, la fel ca mine, îl întreb în șoaptă, evitând privirile trecătorilor.
În mângâi botul, apoi țepii. Nu am înțeles niciodată de ce oamenilor nu le plac aricii: „înțeapă", „sunt murdari", „ai idee ce mănâncă?", „fricoși"... Fricoși? Faptul că fug de pericol denotă frică sau precauție? Unii își fac viața mai ușoară prin fugă, alții și-o ușurează inventând moduri noi de a muri, pentru iluzia vieții trăite din plin. Un concept creat de cei care percep timpul prin experiența societății, nu prin propria trăire interioară. Nu știu alte animale care sã facă asta - să se teamă de propria reflexie.
– Domnule arici, ne luăm rămas bun. Amândoi avem de ajuns undeva.
Astfel, mă ridic, îmi aranjez sacoșa și-mi pun căștile în urechi. Uneori mi-e dor de sinfonia nopții, mai ales pe timp de vară, când luna cântă prin vocile greierilor și ale oceanelor. Mi-e dor să am răbdare, să stau pe o bancă de lemn, pur și simplu și sã ascult. Îmi doresc să pot face asta, dar nu pot și nu înțeleg ce putere m-a părăsit, prin care puteam să fiu. Ce mi s-a întâmplat? Poate era vina mea, poate natura mă clasifica, așa cum la rândul meu, am învățat la școalã că trebuie să o categorisesc, cu multe cuvinte care nu spun nimic, majoritatea inventate de oameni care evocau uitarea, scriind tot ce observau. Acum nu era nici vară, iar marea era atât de departe... Marea nu e aici și nici eu și nici vara. Toate sunt doar în gândul meu, purtat de muzica ce făcea posibilă înfățișarea lor, în amintirile unor evenimente neîntâmplate vreodată. Asta e viața mea, o codependență față de muzica din telefon (căci nici melodiile nu-și aveau sensul dacă nu ajungeau ascultate). Nu a fost niciodată puțină, nu m-aș fi putut plictisi. Îi dedicam adesea timp, în nopțile în care aș fi vrut să fiu oriunde altundeva. Ea mă ducea în locuri unde nu am fost nici măcar în vise, deschidea ochii orbilor cu inimi congelate, mă făcea să dansez ca și cum aș fi fost doar eu de felul meu, purtată de vântul planetelor și a anotimpurilor, iar din toate scenariile posibile din care după stingerea undelor, s-a lăsat praful, rămânea doar acel ceva. El transformă mirosul frunzelor îngălbenite și umede, foșnetul prin nori al ciorilor prevestitoare de ploaie și peisajul funebru în uitare, astfel încât tovarășii mei de drum sunt doar domnul Arici, cerul înorat roșiatic și euforia inimii mele, bătând pe ritmul muzicii: o doime, o pauză și 2 optimi... Laa - mi fa... Laa - mi fa... La fel ca și marea. S-a făcut târziu. Au trecut aproape 7 ani de când mi-am acoperit urechile cu muzică, iar acum dacă aș abandona-o, aș abandona universuri de posibilități neasumate.
O cale singură, plină de oameni singuri și un ultim pas înaintea casei, într-o ultimă privire asupra cerului.
La fel ca în fiecare seară, nimeni nu și-a mai amintit exact pe ce parte a patului s-au culcat, dacă ora bătea miezul nopții, cinând înconjurați de lăutari sau în lacrimile celor singuri, pentru care plânsul în sine era un lux. Unii dormeau, visând ochiul de mămăligă al lunii, de care se apropiau tot mai mult, alții visau cu ochii deschiși, pierduți în alți ochi. Dar somnul acela adânc, le-a pierdut pe toate și toate au trecut doar vag observate.
