Sacrificii

Capitolul 17

Din perspectiva lui Harry.
— Ce-i în capul tău? închid ochii când îl aud urlând. Ce este în capul tău? repetă întrebarea. Harry, te întreb pentru că nu pot să înțeleg. Ce o fi? De ce s-a întâmplat asta? Cum? Cum îți voi apăra prestigiul? Voi putea face asta? Eu? Eu care te-am angajat fără să mă uit pe CV-ul tău! Eu care te-am iubit ca pe copilul meu! Ce văd părinții tăi acum? Te-am lăsat liber și ai făcut totul de capul tău! Ce zice bunica ta acum? Oare cum ne vede se sus bunicul tău? Harry! Trezește-te la realitate! Nu mai trăi în basmele pe care le predai!

— Unchiule-

— Nu! Nu pot să accept că tu, Harry Edward, cel mai bun profesor universitar din Cambridge, te-ai lăsat fermecat de o puștoaică de anul întâi! Nu am cum, Harry! Iartă-mă, dar nu pot!

— Te rog să te calmezi ca să îți pot explica-

— Ce? Ce e de explicat?

— Ce simt! mă ridic de pe fotoliul maro din biroul lui și lovesc biroul cu palma. Ce simt, unchiule! Am fost singur atâția ani! Nu am iubit pe nimeni și când am iubit, am fost rănit! Tot din cauza mea! Dar acum...

— Așa o să fii și acum.

— Acum merită să risc.

— Harry, ești de-a dreptul fericit? se calmează și se sprijină de biblioteca din spatele biroului.

— Da, sunt fericit cu ea.

— Dar e o diferență între voi.

— Și sunt de acord cu asta. Am avut exemple bune de vârste.

— În regulă. Voi veni să discut cu bunica ta.

— Unchiule, nu mai am 15 ani.

— Dar nu te pot lăsa să îți asumi riscul ăsta pentru o fată de 19 ani! Nu pot!

— Fata asta de 19 ani este iubita mea! Fata asta de 19 ani e mai matură decât orice fată de vârsta ei! Știe ce vrea, știe ce înseamnă viața! A crescut fără mamă, are un tată care zeci de ani a fost în depresie și ea l-a ajutat să treacă peste. Fata asta de 19 ani mă înțelege cum nimeni nu o face și nici nu a făcut-o! Deci da, îmi asum riscul de a o iubi pe fata asta de 19 ani! împing un scaun, așezându-l la locul lui, fără să știu de ce exact, și plec, trântind ușa în spatele meu.

— Harry... mă privește Michelle, secretara unchiului meu.

— Nu renunț la ea! Să-i spui și lui asta! îi spun plin de nervi și cuvintele mi se transformă în venin.

— Nu renunța dacă o iubești! strigă după mine în timp ce cobor scările.

Din perspectiva Sophiei.
— Spune-mi că nu m-ai sunat și nu m-ai trezit ca să mă cerți...

— Unde ești? Vin să te iau ca să facem o plimbare.

— Ok. Îți trimit locația. îi spun și închid.

Îi trimit repede locația, apoi mă îmbrac într-un trening negru și mă încalț cu adidași. Primesc mesaj de la el că a ajuns și ies din casă. Alerg până la mașină și mi se strânge inima când îl văd. Ochii îmi sunt plini de lacrimi, dar nu vreau să vadă asta. Zâmbește când urc în mașină. Este supărat. Știu asta. Văd asta. Pornește mașina și plecăm. Nimeni nu vorbește pe drum. A văzut "știrile", de aia e aici acum. Ajungem într-un parc și coborâm din mașină.

— O cafea fără zahăr și o ciocolată caldă cu bezele, vă rog! comandă la o gheretă cu mâncare. Le ia, plătește și o luăm la pas prin parcul imens.

— Știu că ai văzut. rup tăcerea, mergând pe lângă el.

— Oh... în regulă. Da, am văzut. E adevărat? întreabă direct, fără să mă privească.

— Da. răspund sigură pe mine, dar rușinată în suflet.

— Privește-mă în ochi și spune-mi că simți ceva pentru el! mă oprește și se uită fix în ochii mei.

— Da, e adevărat! Îl iubesc! îi răspund privindu-l în ochi. Oftează puternic și închide ochii. Tata...

— Inima ta îți spune că îl iubești? Când adormi, te gândești la el? Când te trezești, tot la el îți e mintea? Îți faci baie, faci mâncare, faci cumpărături și mereu gândul tău este la el?

— Mereu... las capul în jos și continuă să meargă. Îl urmez. Ne așezăm pe o băncuță de lemn, umbrită de foarte multe crengi pline cu frunze.

— Iubire... mă neliniștește inima ta. îmi prinde mâna cu palmele lui mari, dar nu se uită la mine.

— Tata, crede-mă că am încercat. Am încercat să îl ignor, să îl uit, ba chiar am vrut să am o relație cu unul dintre colegi, dar am cedat. Nu am trecut prin asta niciodată...

— Știu...

— Simt că e ca mine... de fapt, știu asta.

— Iubire, dar e o diferență prea mare între voi! Și plus de asta, el îți este profesor! Să nu crezi că primești beneficii din treaba asta. O să fie chiar mai greu, pentru că ceilalți profesori o să te considere o intrusă. Băiatul ăsta de 28 de ani nu este ce îți trebuie acum! Băiatul ăsta își caută o familie acum! De ce crezi că a fost până la vârsta asta singur? Trebuie să fie ceva ciudat la el...

— Tata, băiatul ăsta de 28 de ani m-a făcut să simt o iubire profundă pe care eu nu am simțit-o niciodată. Băiatul ăsta m-a încurajat și mi-a fost alături, m-a scos din lumea obișnuită, m-a lăsat să îl cunosc! Băiatul ăsta a fost crescut doar de bunicii lui, iar acum își are doar bunica pentru care și-ar da și viața! Semănam în multe privințe și poate că Dumnezeu a vrut ca el să fie singur până acum. Pentru ca să mă facă pe mine fericită. Îl cunosc, mă cunoaște și mă iubește. Băiatul ăsta de 28 de ani mă iubește! Și eu vreau să îl iubesc în continuare...

Vorbele îmi ies prea repede pe gură și îmi dau seama că plâng când simt degetele tatălui meu pe obrajii mei. Nu am mai plâns demult în fața lui. Se uită la mine cu teamă și cu duioșie.

— Viitorul tău?

— Cred că viitorul meu nu depinde de ce iubit am.

— Ba în situația asta, depinde!

— Asta este... spun cu jumătate de gură și rămâne mut.

— Unde e fetița aia care se certa cu toți profesorii și cu toți colegii dacă ea avea dreptate? Unde e fetița mea care bătea pe toată lumea care îndrăznea să o contrazică? Unde e domnișoara mea care a rupt topurile liceelor și olimpiadelor? Unde e studenta mea care a intrat cu 10 la facultatea visurilor ei? întreabă serios, mângâindu-mi părul. Îmi las capul pe umărul lui și încep să plâng.

— E tot aici, dar acum e îndrăgostită! îi spun printre lacrimi și îmi sărută fruntea.

— Am încredere în tot ce faci! Dacă tu spui ca e bine, înseamnă că așa e. Dar să nu-i lași să te calce nici măcar pe pantofii tăi cu toc, ai înțeles? Ești puternică, așa ai fost mereu. Și eu sunt puternic datorită ție. Te iubesc, Fof! mă strânge la pieptul lui și la fel îl strâng și eu. Un alt val de lacrimi apare când aud numele pe care mă striga când eram mică.

— Te iubesc, tata!

— Se lasă întuneric... Hai să mergem! se ridică, prinzându-mi mâna.

Aruncăm paharele goale la gunoi, ne urcăm în mașină și ajungem imediat acasă la Harry. Nu îi propun să intre pentru că ar fi ciudat. Îl strâng tare în brațe și cobor. Mașina lui Harry e acasă. Telefonul meu e în casă, l-am uitat când am plecat. Intru încet și aud scările zguduindu-se.

— Sophie! O, Doamne! O, Doamne! Ești bine! Iubito! fuge spre mine și mă îmbrățișează de parcă nu m-a văzut de un secol.

— Iartă-mă... l-am uitat și am ieșit cu tata la o plimbare prin parc.

— Să nu mai faci asta niciodată! îmi sărută mâinile, fruntea, obrajii, buzele.

Cum aș putea să renunț la iubirea vieții mele?