Am inceput sa scriu ce simt din chestii simple, atunci cand simt ca nu imi gasesc echilibru, sunt niste stari ciudate, pe care le urasc, dar nu as putea trai fara ele. Nu e vorba de tristete, e vorba de singuratate, am ajuns sa nu contez pentru nimeni, nici macar pentru mine, am ajuns sa-mi bat joc de mine fara sa-mi fie mila, nu mi-a pasat ca aceste lucruri imi vor face rau si m-am rupt de realitate fara sa-mi dau seama.
Incerc sa ma ascund de intrebari, am realizat ca-s fapte rele care dor si nu-mi dau pace. In interior m-am consumat atat de mult, incat sufletul imi plange, plange dupa iubire si nu pot sa-l opresc.
Mi-am cautat linistea, aproape ca mi-am gasit remediu in bratele unei persoane, o fata speciala, modul in care ma tinea in brate era special, in momentul acela uitasem de tot. Aproape ca ma indragostisem, cand m-a atins, am crezut ca a fost acolo tot timpul, un sentiment aiurea, un sentiment care ma vindeca pentru un moment, dar care apoi ma omoara, am simtit fluturi in stomac ca apoi sa simt lame in esofag. Am ajuns sa imi imaginez diminetile cu ea, care doarme in tricoul meu si se cuibareste usor in bratele mele, sarutandu-ma incet pe obraz. Este exact genul de fata care ar putea sa-mi ajunga la inima si sa o faca sa bata mai tare, mai violent, sa-mi intre in vene si sa le faca sa pulseze, sa se miste, sa nu pot sa uit acele vibratii.
De la o simpla imbratisare, am ajuns sa imi doresc sa nu-mi mai dea drumul niciodata, pielea mi se infioara, inima-mi slabeste si acum ma uit la acea persoana si ma intreb : Oare o va mai face? Voi mai fi din nou cu ea?
