Sacrificii

Capitolul 19

Din perspectiva Sophiei.
Visez. Visez că alunec și cad. Cad fără oprire și țip, dar nu mă aude nimeni. Mă trezesc brusc și mă ridic imediat din pat. Camera se învârte cu mine și nu pot să văd nimic. Draperia e prea închisă la culoare ca să văd lumina de afară. E beznă înăuntru. Îmi pun mâna în cap pentru că mă doare foarte tare. De fapt, simt o înțepătură în ceafă și o presiune în frunte. E normal. Trag draperia și îmi pun imediat mâinile la ochi. M-a orbit soarele. Deschid ochii încet și încep să văd ce se întâmplă afară. Toată lumea e agitată, ca de obicei. Toți se grăbesc și totuși își pierd timpul grăbindu-se.

— Sophie... îi aud vocea și mă bucur pentru că e aici. Cafea sau apă cu lămâie? strigă din bucătărie.

Nu răspund și mă așez iar pe pat. Trag plapuma groasă peste mine și îmi creez un loc al meu în care să nu fie Harry. Dar de ce să nu fie când și aici mă gândesc la el, deși e în camera cealaltă? Este Harry și este peste tot în capul meu și în inima mea. Of, ce n-aș da să nu-l fi cunoscut înainte de facultate! Mă mint singură și încep să râd. Vreau să fiu egoistă și îmi spun mie că mint. Iubesc faptul că l-am întâlnit înainte de facultate, iubesc tot ce ține de el.

— Iubito... îi aud vocea și îi aud pașii cum se apropie de mine. Îi simt mâna ce îmi mângâie spatele, dar mă prefac că dorm. Ce frumoasă ești! oftează și îi simt privirea. Știu că te-ai trezit, Soph! Draperia era trasă când m-am trezit eu. zâmbește și deschid ochii.

— Cum poți să faci asta? îl întreb fără să mă gândesc.

— Ce anume?

— Ne-am certat ieri! Trebuie să fim supărați unul pe celălalt!

— Niciodată nu o să fiu supărat pe tine. îmi zâmbește și ridică din umeri.

— E devreme. Trebuie să merg la Daiana să îmi iau lucrurile și apoi să mă mut aici. Oricum trebuie să vină și mobila pentru sufragerie și baie. Nu mai am de ce să stau cu Adrian și Diz.

— Ai anunțat-o?

— Nu încă. Îi voi spune azi.

— Nu mai bine te muți la mine?

— Nu, Harry, nu mă mut la tine.

— Am încercat! ridică din umeri.

Mă îmbrac repede, îl las pe Harry acasă și plec. Ajung repede pe jos și urc în apartamentul prietenilor mei. Ciocăn, dar nu răspunde nimeni, așa că intru.

— Hello! ciocăn la ușa lor și deschid când văd că nu răspunde nimeni. Diz! încerc să o trezesc.

— Da! Gata! M-am trezit! se ridică imediat din pat și își caută ochelarii de vedere pe care îi poartă doar dimineața.

— Ok, hai să bem cafeaua! O fac eu! o iau de mână și mergem în bucătărie.

E obosită și își freacă ochii. Fac repede două cafele la aparatul cumpărat de noi anul trecut.

— Mergi azi? mă întreabă, învârtind în cană.

— Sunt obligată să merg... Decanul e unchiul lui Harry.

— Ce?! aproape se îneacă cu cafeaua și se ridică tușind.

— Mda...

Încep să îi povestesc tot ce s-a întâmplat. Doar mă privește uimită, fără să scoată un cuvânt. Îi spun și că mă mut în apartamentul meu. Spune că e ok, pentru că oricum suntem aproape una de alta, însă o văd că e tristă. Mă ajută să îmi fac bagajele și să le duc la mașină. Mă îmbrățișează strâns și amândouă avem lacrimi în ochi când plec.

Ajung în cinci minute cu mașina mea, pe care o parchez în fața blocului, pe locul meu. Iau două valize și urc cu liftul. Harry a plecat.

Diseară ieșim să luăm cina. Doar noi doi. Trebuie să vorbim. Harry

Mă cutremur când citesc bilețelul de la el. Ce mai poate fi de vorbit? Eu cred că suntem bine. În fine... voi vedea.
*
Intru în clasă și îmi dau ochii peste cap când văd că toată lumea vorbește despre mine și se uită la mine. Mă așez în prima bancă din amfiteatru.

— Bună ziua, stimați studenți! intră domnul profesor de literatură, Enrique Vasquez. E spaniol și are vreo 40 de ani.

Îl salutăm și noi.

— Avem o colegă nouă, domnișoara Hall! îmi zâmbește și nu mă uit la colegi. Îi zâmbesc și eu și nu își ia privirea de pe mine.

— Aveți grijă, domnule profesor! Colega nouă pune ochii pe profii tineri. aud de lângă mine și nu mă întorc.

— Cum vă numiți? o întreabă Vasquez.

— Christine Shaw.

— În regulă, domnișoară Shaw, despre ce trebuia să vorbim astăzi? Ce carte am avut de citit? Știți?

— Desigur! își dă ochii peste cap râzând.

— Vă rog atunci!

— Despre Shakespeare, normal! răspunde ea foarte sigură.

— Hmm... Domnișoară Hall, vreți să ne spuneți dumneavoastră? mă întreabă și mă ridic în picioare.

— Despre cartea Frankenstein a lui Mary Shelley.

— În sfârșit! Cineva care a citit! pocnește din degete și începe să râdă. Domnișoară Shaw, data viitoare când vă veți lua de cineva, asigurați-vă că sunteți mult mai bine pregătită decât acea persoană! îi spune, zâmbește și trece la alt subiect.

"Oamenii îmi par monştri însetaţi unul de sângele altuia", după cum ar spune Elizabeth Lavenza în capodopera lui Mary Shelley.

*
Am terminat orele pe ziua de azi. A fost destul de bine pentru că toți profesorii s-au comportat normal cu mine și nu au avut nicio reacție urâtă sau ciudată, așa cum mă așteptam eu. Parchez mașina, îmi iau geanta și urc în apartament. Este destul de frig afară și încep să tremur până ajung în casă. Mă dezbrac repede de fusta mea neagră și de cămașa albă și mă îmbrac cu o maletă neagră și blugi negri. Îmi las părul pe spate, machiajul este perfect, în picioare îmi iau o pereche de ghetuțe negre, foarte simple, și plec spre casa lui Harry. Ajung imediat și văd o mașină roșie parcată chiar în mijlocul curții. Intru în casă, mă descalț și mă duc spre bucătărie, dar aud două voci din living. Deschid ușa și rămân uitându-mă la Harry care stă de vorbă cu o femeie foarte nervoasă.

— Tu cine ești? se întoarce la mine. A plâns, i se vede pe față, și este foarte roșie în obraji.

— Pardon? mă uit foarte confuză la ea.

— Nu e treaba ta cine e! îi răspunde Harry foarte nervos.

— Ba eu cred că e treaba mea! E cumva iubita ta? Așa tânără? Câți ani are?

— Nu te supără, dar te poți prezenta tu mai întâi de toate? o întreb foarte calmă.

— Da! Chiar pot! Sunt fosta lui iubită cu care domnul profesor Edwards are un copil. spune prea mândră și prea satisfacută.

Tot ce fac este să îmi strâng pumnul cât pot de tare pentru că vreau să mă trezesc din acest vis, dacă se poate numi așa, groaznic. Mă uit la mâinile mele și le văd pline de sânge. Nu mă pot trezi din realitate.