Noapte înstelată

Partea I

„Ești stăpânul deplin al realității tale. Este imposibil ca cineva sau ceva să-ți facă rău dacă tu nu permiți acest lucru."

Realitatea mea. Universul meu. Cosmosul dorințelor mele.

Un lanț infinit de închipuiri, conturat de profunzime și imaginație. O constelație a visurilor pictată în ani-lumină, reflectată parțial în realizările mele. Aș vrea să mă pot privi prin ochii viitorului și să mă conving că voi reuși, dar cine mi-ar oferi o marjă de eroare, dacă nici măcar eu nu îmi dau voie să greșesc?

Am momente în care simt că viața mea este un ansamblu de dorințe intense, o pulbere a speranțelor. Ce reprezintă acest loc de fapt? Un abis în care aș vrea să mă regăsesc în momentele de extaz ale vieții, adică un întreg univers în care nu m-aș putea încrede. Aici pot avea totul sau nimic. Pot fi înconjurată de orice îmi închipui, dar, în aceeași măsură, un singur gând îmi poate schimba întreg peisajul, făcându-mă să pierd totul, căci ce este în jurul meu nu alcătuie decât un regim provizoriu al imaginației. Împrejurimile sunt evidențiate de nuanțe deferite, de forme ale inconștientului meu care se transformă într-un rezervor al dorințelor reprimate, într-un haos fără niciun fel de organizare. Încerc să-mi dau voie să fiu prezentă, să fac parte din ,,acest tot‟, să mă învețe, astfel, să lupt cu un sine abandonat. Aș vrea să pot înțelege că vanitatea nu eclipsează realitatea, însă otrava versurilor mă îmbată cu vorbe dulci, mințindu-mă că nu am ce să pierd.

Transced între frumos și urât, între minte și iubire,

Ador să adorm cu gândul la o mare împlinire.

Îmi imaginez o scenă și un trandafir albastru,

Mă rătăcesc printre cuvinte și nu mai disting constrastul.

Oscilez între soare și lună, între stele și amnezie

Și mi-e sete de-o romanță, am un gol în poezie...

Văd doar lipsuri, nonșalanță, lumea mea-i o nostalgie,

Inima tremură-n mine, mintea face gălăgie.

Vinovat e felinarul, fiindcă încă nu s-a spart.

Luminează banca, stins, ce-așteaptă să mă despart

De drumurile spre trecut și de asprul viitor,

Locul azi mi l-am pierdut, astăzi sunt un trecător.

De aceea oscilez, de aceea aici zac,

Căci n-aş putea să trăiesc mai bogat sau mai sărac.

Gândul zboară prin prezent, pulsul este un balans

Care luptă în dorință și se pierde-n pași de vals.

Încă sunt pe acea scenă, încă nu disting contrastul,

Iar în mână încă strâng trandafirul meu albastru.