-Ce vezi acum, Kim Taehyung? O vedeam pe ea, inconjurată de cărţile prăfuite ale bibliotecii, o vedeam pe ea ţinând în mâna acele lumânări pe care le iubea atăt de mult pentru că îi aminteau de copilărie, o vedeam pe ea într-o lumină pe care nu eram capabil să o văd, dar totuşi o vedeam. Vedeam o fiinţa umană plină de căldură si iubire pentru cei din jur, vedeam o fată tristă care încerca să pară puternică, o vedeam mai bine acum ca înainte pentru că acum nu îi vedeam trupul, chipul sau etichetele impuse de societate. O vedeam pe ea. -Te văd pe tine.

Oare cum ești? Ești bine? Ți-e dor de mine, de noi? Ți-e somn? Ți-e frig? Oare te gândești la mine? Îmi este dor de tine, Jimin,păcat că nu știi asta. Nu am vorbit de ceva timp. Te-am visat, din nou...eram împreună acolo. Și când m-am trezit mi-am dat seama că tu nu ești aici... Îmi lipsești... După despărțirea celor doi, An Ji-Hyun decide să meargă mai departe chiar dacă trecutul ei cu Jimin încă o mai urmărea. Voia să îl uite de tot și să-și vadă doar de viitorul ei. Să fie oare așa?