¶De câte gloanțe e nevoie ca să ucizi o inimă? În inima New-Yorkului, Raelyn Kensington a încasat deja două gloanțe, dar inima ei a continuat să bată neobosită. Încă zâmbește luminos. Încă trăiește frumos. Încă se zbate furtunos. Încă speră la un final magic. În aceeași inimă a New-Yorkului, Nox Delacroix face parte dintr-o familie veche și cunoscută pentru bogăția lor încă din vremuri în care Statele Unite ale Americii nici nu erau înființate. Tot ce și-ar putea dori cineva, nu-i așa? Dar Nox Delacroix nu are totul. Nu încă. Un glonț i-a perforat inima, dar nu a ucis-o. Nu a reușit. S-a zbătut. S-a luptat. S-a transformat. Iar acum tot ce mai contează pentru el sunt gloanțele, zarurile și minciunile albe. Așadar, de câte gloanțe e nevoie ca să ucizi o inimă?¶

Nu știu cine s-a repezit primul. Îmi amintesc numai aroma buzelor lui încă umede, atunci când mi-a cuprins gura ca într-o încleștare. O durere dulce și chinuitoare mi-a străbătut trupul. L-am sărutat la rândul meu, aproape violent. L-am lăsat să mă muște de buză, și am gemut înnebunită, trăgându- l mai aproape.

Prima iubire nu se uită niciodată.

- Nu, nu e bine deloc! Pentru că nu ai spus că sunt gemeni!! mă răstesc la el panicată. - Nu sunt gemeni, spune el, privind undeva peste capul meu. - Atunci eu sunt chioară?! Seamănă ca două picături de apă! Și acum ce fac? Pentru că amândoi sunt superbi! - Nu sunt gemeni, repetă el agitat. Zara... - Tu nu înțelegi! Toate poveștile cu gemeni se termină prost! Încep să concureze, și femeia cade la mijloc și... - Zara! repetă el, cu o clipă prea târziu. Mă împiedic pășind în spate, și mă izbesc de un corp tare. - Scuzați-mă! murmur, întorcându-mă agitată. Nu eram ... o, zeilor, ZEILOR!!

"Multe corpuri frumoase ascund suflete de monștri." [Continuarea seriei "Cronicile Pierduților". Cărțile au legătură și trebuie citite în ordine]

- Așa sunt basmele. Nu poți săruta personajul negativ. - Putem inventa un basm în care ambele personaje trăiesc fericite până la adânci bătrâneți. - Nu. Eu o să trăiesc fericită cu prințul meu. Tu... pe tine o să te transform într-un pisoi galben și o să te țin legat de pat. - Deci vrei să mă păstrezi, chiar dacă sunt atât de rău. - Îți scapă esențialul, Levilian! ■Continuarea seriei "Cronicile Pierduților". Cărțile au legătură și trebuie citite în ordine.

O greșeală. O secundă. Un diavol. Niciodată nu mi-a lipsit nimic în viață, niciodată nu am suferit și niciodată nu am plâns. Doar că, toate astea s-au schimbat într-o secundă, când niște pași grei și o respirația dură s-au auzit în spatele meu. Nu am mai trăit în lumea mea roz din acel moment, fiindcă întunericul lui mi-a înconjurat toată existența. Mâinile lui mânjite în păcate au început să traseze linii invizibile în mine și tot ce am stiut odată bun a început să moară de fiecare dată când îl aveam aproape. Inima mea colorată s-a contopit cu goliciunea din a lui, iar zâmbetul meu luminos nu a făcut decât să îi stârnească și mai tare răutatea. L-am privit ca pe un păcat, l-am urât ca pe cel mai aprig dușman și am simțit pentru el ceva toxic și amar, dar care a fost, totodată, și cel mai dulce păcat pe care am ajuns să îl săvârșesc. Acum așteptă într-un colț întunecat, cu cagula pe față și cu mâinile acoperite de mănușile reci din piele. Aștepta să cad în infernul lui. Așteaptă să îmi spulbere lumea și să își pună amprenta pe mine. Așteaptă ca lumina mea să se stingă și să îmi lumineze calea cu întunericul lui. "- Mai știi când ți-am spus că o să îți fac viața un calvar dacă mai vii aici? și-a încleștat degetele înapoi în jurul gâtului meu, de frică am aprobat. Cuvinte! Am tras o gură de mare în piept înainte să îmi fac curaj să îl privesc. - Da, îmi amintesc! i-am spus încet, dar sigură pe mine. Ce mai aștepți? l-am ațâțat. În ochii mei vei fi același diavol care caută răzbunare în oameni nevinovați, atât am mai apucat să spun înainte să simt că tot aerul îmi este smuls cu forța de el." !!!Orice reproducere a acestei cărți, minore sau majore, va fi sancționată conform legii!!!

"- Atunci, ai vreo problemă cu mine? - Te șochează asta, Alteță?! Sau ai cumva impresia că toată lumea se învârte în jurul tău? Ghici ce, Ildris Nasir! Ești doar un prinț înțepat, iar eu nu mă pot preface că te plac! - Nu mă șochează chiar deloc. Nu putem fi toți Ivonne DeSilva, Steaua Kadarei, preferata poporului. În mod normal aș trece peste asta, dar ceva din liniștea lui mă zgândărește groaznic, așa că decid să fiu arogantă și răutăcioasă la rândul meu. - Nu, nu putem fi toți Steaua Kadarei, repet cu răceală. Unii dintre noi vor fi mereu neciopliți și fără farmec. Mă descurc sigură de aici!" [As you know... povestea lui Ildris ❤️]

- Un sigur strigăt și ești moartă, îmi șoptește cu asprime vocea joasă, amenințătoare. Un hohot nebun de râs îmi urcă în gât, în timp ce mă sprijinesc moale de peretele rece din spatele meu. - Eram deja moartă, răspund cu o veselie sadică, arătând spre paharul de pe marginea scrinului. Domnilor, fiți onorabili și lăsați- mă să-mi beau otrava în liniște. O lumină slabă scapără în cameră, aruncând umbre roșii pe hoții care mă țin imobilizată. Bărbatul cu felinar face un pas înainte. Are fața ascunsă de capa largă, însă ochii lui negri lucesc periculos în întuneric.

Continuarea romanului "Doamna Hoților" Povestea Carminei ❤