fărâme incoerente rupte din mintea-mi bolnavă; proză scurtă, versuri, amintiri, jurnal de scriitor și fragmente din cărți încă nepostate 9 în #poezie - 30.12.2020 5 în #poezie - 08.01.2020 3 în #poezie - 16.01.2021 2 în #poezii - 13.02.2021 10 în #povești - 13.02.2021 17 în #amintiri - 13.02.2021 12 în #prozascurta - 13.02.2021 8 în #random - 25.03.2021 14 în #supranatural - 25.03.2021 62 în #romance - 25.03.2021 1 în #prozascurta - 26.08.2021 3 în #random - 26.08.2021 36 în #romance - 26.08.2021 2 în #poezie - 27.08.2021 5 în #povesti - 27.08.2021 9 în #supranatural - 27.08.2021 12 în #fantasy - 27.08.2021 2 în #random - 31.08.2021 21 în #paraormal - 31.08.2021 13 în #amintiri - 31.08.2021 2 în #povesti - 01.09.2021

Daemen Blakit al II lea. După asasinarea tatălui său, conform legii, este nevoit să se așeze pe tron și să ia ceea ce i se cuvine. A fost privit cu neîncredere și dispreț, atât de supușii săi cât și de inamicii dornici să pună mâna pe Ținutul Focului, cel mai pur dintre toate. Căci cum putea un fiu risipitor după care suspineau toate fetele din regat, un desfrânat, să readucă gloria tărâmului „Royalia"? Au trecut 365 de zile de atunci. Daemen a lăsat lacuri de sânge în urma sa, și-a reîntregit regatul, a cucerit și a supus mii de ținuturi învecinate. Nu a iertat pe nimeni. Și-a câștigat onoarea, respectul și frica. Supușii săi îl onorau, căci adusese cinste pământului lor. Îl respectau, căci faptele nu-i arătau vârsta. Renunțase la perioada sa de sălbăticie și devenise un conducător. Dușmanii nu-l onorau și nici nu considerau că le-ar merita respectul. În schimb împărțeau ceva cu royanii: frica. „Să te temi de pietrele de aquamarin pe care le are înloc de ochi. Să te temi de focul pe care-l trimite înloc de privire. Să te temi de acel rânjet, căci e semnalul pe care ți-l oferă înainte să-ți zdrobească lumea. Să te temi de regele Daemen, fiindcă e însăși moartea în persoană, ascunsă sub un chip divin" Tăcerea lui îți face sângele să fiarbă, căci regele nu vorbește. Oh, nu. Regele ascultă, cercetează, învață. Are mers agil, brațe puternice, picioare lungi. 1 metru nouăzeci de mister, aroganță, putere. Sihara a fost dată în semn de sacrificiu. Mâna singurei fete din Regatul Mării și focul nu avea să le ardă casa din temelii. Dar cum ar putea o ființă ca ea să supraviețuiască în „Royalia"? „E al meu. Îl iubesc. Mă iubește" „Atunci de ce a acceptat propunerea? De ce m-a luat de soție?" strig, incapabilă să îmi controlez furia și amărăciunea din glas Râde. Râde atât de tare, ca și cum ar ști ceva ce eu nu știu.

Pecetea Blestemaților #1.1 Volumul II al poveștii "Sub Aripa Diavolului" Obișnuia să fie un om crud, să nu-i pese de ceea ce credeau alții despre el. Rânjea mulțumit când era strigat "Diavolul". Trăise șase veacuri fără să vadă lumina zilei și ar mai fi trăit încă atât, numai să își aibă sufletul pereche aproape. Dar blestemul lui l-a împins din nou în întuneric, în neantul cu care s-a hrănit atât de multă vreme. Rhoda fugise, iar el rămăsese cu nimic altceva decât cu o mână de ființe nemuritoare și o coroană ce îl aștepta de când s-a născut. Era la un pas distanță de a deveni un rege nemilos, iar Rhoda era la o lume depărtare de a-l împiedica. Tot ce rămâne de făcut acum era să aștepte destinul să-și înceapă jocul. Copertă făcută de @SmileyGraphics

|Prințesa Diavolului| Lucrezia ar face orice i-ar sta în putere pentru a-și apăra poporul și a pune la adăpost Neamul Cantacuzinilor. E datoria ei în calitate de moștenitoare și și-ar încredința sufletul până și Necuratului. Dar Iadul nu e niciodată prea departe, iar Întunericul o revendică chiar în ziua nunții ei. Lucrezia se învoiește să-i devină ursită celui mai aprig dușman pe care omenirea l-a cunoscut vreodată. Monstrul cu chip de om care răpește noaptea viețile fecioarelor - Diavolul însuși. Atât timp cât consoarta lui nu-i încalcă porunca și nu îndrăznește să crâcnească, sângele nu va curge. Nici al ei, nici ai celor pe care-i iubește. În castelul rece și întunecat însă, iubirea și secretele se urzesc în mare taină și se întrepătrund cu șuieratul vântului și urletul lupilor care sfâșie crestele Carpaților. Ce ar trebui să fie pace se preschimbă în război, iar Moartea începe din nou să dea iama în câmpul cu suflete. Dar ce te faci atunci când chiar și morții încep să iubească? Căci într-un tărâm fără regi, Lucrezia a fost destinată să devină regină. All rights reserved AnnaFeodorovna. Coperă realizată de MeganLight.