Mai spune-mi!, îi zise ea încercând să-şi mascheze prost curiozitatea. El râse, iar vocea lui masculină umplu camera de culoare, îmbrăcându-i inima fetei într-un soi de extaz. Ochii săi imposibil de verzi erau scăldaţi în lumină, priponiţi asupra ei. - Ce să-ţi mai spun? întrebă bărbatul prefăcându-se uimit. - Despre sate, despre oameni, despre soare, despre munţi şi văi, despre râuri, despre animale şi despre zăpadă... Despre iarna ta în Rusia, încheie ea trăgând aer în piept ca şi cum ar fi terminat de spus o prelegere. - Păi, ninge mult. - Ah, îţi baţi joc de mine!, se încruntă ea. Zi-mi ceva ce nu ştiu, îl provocă. - Sunt prea multe de spus, într-un timp atât de scurt. Ştii? Acolo, fiecare răsuflare conta, ea îţi stabilea graniţa dintre viaţă şi moarte, ea putea fi scăparea ta sau moartea ta. Atunci când închideai ochii, n-aveai niciodată garanţia că îi vei redeschide. Totul era un joc, te jucai cu moartea până cineva dădea "şah mat". Nu vrei să te duci acolo, e ca un iad alb. - Aş putea să te aud povestind toată viaţă. El surâse moale în colţul gurii, fixând cu privirea chipul fetei. - E timpul să plec, anunţă. Părinții tăi mă așteaptă. Aşternuturile fremătară când el se ridică. Îşi culese jacheta de pe scaunul biroului şi se îndreptă spre uşă vrând s-o deschidă. Mâna ei îl prinse timidă de spatele cămăşii, făcându-l să se întoarcă cu faţa spre ea. - N-ai mai putea rămâne? Doar puţin... Încă o poveste şi gata. - Chiar îţi plac poveştile, nu? - Numai cele în care îmi spui despre iarna ta în Rusia. Poate că într-o zi o să mă duci. - Dacă te duci iarna în Rusia e ca şi cum îţi semnezi singură sentinţa la moarte. Am avut prieteni care au murit acolo. Iar el ieşi.

Un lord al secolelor trecute. O servitoare orfană. Două lumi care nu trebuie să se ciocnească. Secrete negre ascunse în zidurile castelului Ardenne.

Volum de poezii "În versul cel nemuritor, Se-ascunde-o lume de culoare Şi cum e vântul călător, Aduce-n zbor numai splendoare! Şi dintre-atâtea scrise rânduri, Sublim, se naşte-o poezie Fixată-ntr-un tablou de gânduri, Un Univers de măreție! Doar arta cheamă artă, Atrăgând spre nemurire, Nu-i nicidecum idee moartă, Când se pierde-n preamărire! Strofa-nchide tot, ermetic, Vise lungi şi-adevărate, Cuprinzând suflu poetic, Printre rime parfumate!" -Suflu poetic, @MihaelaMya-

Noaptea de Ajun îl prinde pe Tiberiu pe drum. Singurătatea nu e un lucru nou pentru el, însă de această dată simte nevoia unei prezențe umane care să-i alunge gândurile negre. Când o vede pe marginea șoselei făcând autostopul cu o foaie în mână pe care scrie cu carioca roșie "Sibiu", presimte că așa începe cu adevărat o poveste de Crăciun memorabilă.