(În curs de editare) - Lasă-mi soarele să răsară și lasă-mă să mor, te rog... Nu pot fără iubirea ta! Ochii lui umezi luceau în întuneric, șiroaiele de sânge scurgându-i-se pe obraji. Lasă-mă să mor! Ea îl privea nedumerită, cu brațele încă în jurul lui. Trăsăturile lui erau stinse, bărbatul frumos pe care îl cunoscuse în acea zi mohorâtă de noiembrie fiind înlocuit cu acest prinț palid al întunericului. Nu crezuse nicicând că omul acesta o rănise atât de mult, iar ea era dispusă să ierte totul, numai pentru o secundă de fericire în brațele lui. - De ce nu mi-ai spus? De ce? Totul ar fi fost altfel acum... Suspinele ei acopereau încăperea, lacrimile împreunându-i-se în bărbie. Era o imagine tragică. Femeia aceasta superbă plângea pentru el, iar lui nu-i venea să creadă că cineva poate iubi un om ca el. - Nu plânge, te rog, nu plânge pentru mine. M-am purtat atât de urât cu tine, nu merit mila ta... Nu credea că va simți așa ceva pentru nimeni, niciodată. Iar pentru el, niciodată însemna mult prea mult. Eu te... Cred că te iubesc... Liniștea se lăsă asupra lor atunci când el închise ochii, iar ea nu reuși să mai scoată nici un cuvânt, ci doar un urlet din adâncul inimii, pe care avea să-l poarte cu ea pentru totdeauna.

Maleyah îl îmbrățișează, el o îndepărtează. Kael mărâie, ea îi sărută cast buzele. Maleyah îl iubește, dar Kael fuge de iubire. Maleyah crede că va avea suficient timp să ia cele mai bune decizii în viață. Dar va afla că viața are propriul său plan și că alegerile nu i-au aparținut, de fapt, niciodată. Kael are impresia că are destinul în mâini, că el face regulile propriului joc, dar va descoperi mai târziu că destinul vine la pachet cu propriul regulament.