E iarnă și vântul ne bate in geam, Ah, cât a îndurat acest geam an de an, Ah, câte ninsori s-au lăsat peste el În iarna aceasta grea de oțel. Stau singură-n noapte spectacol privesc, Cum fulgii dansează atent urmăresc, Stau singură-n noapte și bine mă simt, Că cald e afară fulgii mă mint. Și câte minciuni mi-au tot spus an de an, Iar eu i-am crezut fiind a lor fan Și ah, cât de rău imi pare acum, Că nu-i pot intoarce pe veșnicul drum. Tu, iarnă, crezi că prietenă-ți sunt? Tu crezi că eu plâng că am părul cărunt? Tu crezi că de viscolul groaznic mă tem Ce arde și fierul, și crucea de lemn? Stau singură-n camera rece și goală, Cu spaimă privesc ce se întâmplă afară, Doar lemnele arse îmi țin companie Cu ele tot stau de o veșnicie. Ele mă fac rezistentă să fiu, Mă fac să rezist într-un groaznic pustiu, Căci lemnele arse devin doar cenușă Și n-or să mai poată deschidă vreo ușă.