există un fel de dor care nu se risipește, ci se îmbracă în cuvinte. un dor care nu piere, ci renaște în versuri, sculptat din tăceri și amintiri. această carte este despre el - despre absența care apasă pieptul, despre numele pe care îl porți în suflet chiar și atunci când buzele nu îl mai rostesc. 2025, ©️ sofijaares | poetry

❧ Încă din Geneză totul a fost împărțit în două. Zi și noapte, bine și rău, alb și negru. Niciodată gri! În fiecare dintre noi există o parte plină de lumină, dar și una cât se poate de întunecată. Depinde de noi căreia îi dăm putere. Nu putem pretinde că suntem răi fără să ucidem binele și nici buni fără să asuprim răul. Lupta se dă zilnic, secundă de secundă, în interiorul nostru, iar noi conștient alegem. Să fim serioși! Toți ne luptăm cu E-ul nostru interior, ba e rău, ba e prea bun. Niciodată amândouă!

Mai toarnă în Suflet un strop de iubire, Mai pune o rază pe chipul tăcut, Aprinde scânteia speranței în tine, Și strigă în șoaptă, mai vreau un sărut ! Așterne tăcerea pe câmpul gândirii Și seamănă dorul de liniște plin, Închină un zâmbet la ce te-nconjoară Și simte în Suflet al vieții destin.

Flacăra dorinței dintre două suflete nu cunoaște limite: arde în tăcere, mistuie frici, devorează timpul și spațiul, se strecoară în fiecare gând și fior, unește distanțe și transformă două inimi într-un singur ecou de dor nemărginit, lăsând în urmă doar cenușa dulce a nevoii de a fi unul lângă celălalt, ca o arsură care nu se stinge niciodată🧡🔥

Nici nu l-am văzut până nu a ciocănit în geamul mașinii.Intensitatea durerii a trecut dându-mi voie să disipez imaginea străinului de geamul aburit.Picăturile de ploaie lovesc nemiloase in parbriz ștergătoarele neputând face față torentului. Presupusul meu salvator arată ca un zeu scandinav coborât din cer nu a cavaler în armură strălucitoare venit pe un cal alb.

Uneori, amintirile devin o povară insuportabilă, un ecou al zâmbetelor pierdute și al promisiunilor nespuse, care dor mai mult decât un simplu rămas bun; durerea unor destine spulberate de teroarea războiului se transformă astfel într-o necruțătoare amintire, fiecare clipă împărtășită devenind o sămânță de tristețe, îngropată adânc în inima supraviețuitorilor, suflete bântuite de dorința de a retrăi clipele de fericire, acum distorsionate de absență și neputință. "Tăcerea nesuferită adulmecă teama din mintea mea aducând la suprafață fantomele ultimelor zile de luptă.Pământul făgăduinței este acum un loc aflat între respirația și sufletul meu." Adalwolf Meyers "Într-o supremă deznădejde am intrat în hora dorinței disperate pentru supraviețuire. Lupta pentru îngăduința de a mai privi un răsărit este cea mai cruntă, mai sălbatică decât a celei mai periculoase jivine în încercarea ei de a-și potoli foamea." Rayna Tomczack

Eu nu am știut niciodată să iubesc, de când mă știu viața mea a fost mereu un plan de apărare..., Tot ce am primit din exterior a fost sub formă de săgeți sau proiectile...cuvinte dure care-mi întăreau armura. "Iubirea" ce-o primeam era un înveliș care ascundea doar foc, durere, lacrimi și regret... Iar eu ca o naivă primeam cu brațele deschise fără să văd ce se ascunde în interior. Dar ai venit tu, ploaia mea de vară caldă și ai spălat toate acele răni... noi și vechi. Ai venit și mi-ai sărutat durerea și plânsul, și amarul... Mi-ai dezarmat armura și ai făcut-o să cadă... m-am dezgolit ca să-mi cunoști firava ființare. Și ai văzut cât sunt de însetată și flămândă de dragoste, iubire, de dor și acceptare. Și ai văzut că femeia dură, puternică și rea, e doar o hologramă ce viața își apăra. Și ai avut răbdare... și ai iubit-o așa, văzându-te pe tine, proiecție în ea... Și ți-ai recunoscut durerile și rănile în ea, ți-ai auzit și plânsul ce doar ea îl știa... Până și scutul, armura ce-o purtam... îți era cunoscută, fiindcă și tu...la fel aveai... Ne-am dat voie unul altuia să fim văzuți așa cum nimeni nu ne cunoștea, cu răni...cu cicatrici... cu semne de durere... Și ne-am iubit fiecare urmă de suferință...fiecare plâns... și urmă de amăgire Și ne-am promis că vechile amaruri în urmă vor rămâne, fără să știm că ne vom mai lovi de ele Fără să fim pregătiți pentru ce urma să vină, fără să știm că ne vom apăra cum știam mai bine...chiar și de noi...