Fluturaşi în stomac, fire imperceptibile ale sorții, constelații pe un cer senin, artificii oranj. Așa crede Eva că se prezintă iubirea. Dupa o relație de 4 ani care a lasat-o mai degrabă cu trimitere la psihiatrie decât cu amintiri frumoase. Eva ajunge în punctul în care nu mai știe dacă ceea ce simte este iubire... sau doar o obișnuință de a îndura. Și totuși, când apare Sebastian, ceva în ea refuză să se oprească. În aparență, Sebastian arată matur, în control, sigur pe el și cu o direcție bine stabilită. Dar dincolo de acestea, nu a învățat niciodată cum să fie sincer, nici cu ceilalți, nici cu el însuși. Iar brațele Evei devin, fără să-și dea seama, locul în care se simte destul de în siguranță încât să fie sincer. Și acesta este un lucru pozitiv... nu? Măcar în teorie. Legatura celor doi începe ca o prietenie foarte strânsă care, treptat, devine ceva mult prea complex și intim de gestionat de către cineva cu maturitatea lor emoțională. Limitele se estompează. Dorința se amestecă cu frica, iar nevoia de control cu nevoia de a fi iubit. Uneori, iubirea nu te vindecă. Te învață cât de mult poți răni și cât ești dispus să ierți. Iar întrebarea nu este dacă vor ajunge împreună. Ci dacă vor ști ce să facă atunci când se vor găsi.