Nu citeam povești de iubire. Până când ea a devenit una. Și Dumnezeule... aș fi trăit aceeași tragedie cu ea din nou și din nou. În Sicilia, sângele nu se spală. Se moștenește. Există două familii care nu negociază. Nu iartă. Nu uită. Iar între ele... nu există decât război. Ea nu are voie să iubească. Nu are voie să fie slabă. Îi spun Serpoaica. Alya de santis O fantomă cu păr roșu și ochi prea curați pentru lumea în care s-a născut. Nimeni nu-i știe adevăratul nume. Nimeni nu-i aude vocea. Pentru că vocea i-a fost smulsă într-o noapte care i-a ucis copilăria. Dar tăcerea ei... mușcă mai rău decât orice glonț. El nu iubește. El nu simte. El doar ia. Îi spun Șarpele Blestemat. Domenico Riina. Omul care a îngenuncheat Sicilia și a transformat frica în lege. Rece. De neatins. Un bărbat care nu crede în destin... până când vede o pictură. O femeie. Păr roșu ca păcatul. Privire care îl urmărește chiar și după ce închide ochii. Și atunci începe obsesia. Când în sfârșit pune mâna pe ea... e prea târziu să mai dea înapoi. Pentru că fata pe care o primește nu e cea pe care o vrea. Pentru că familia ei l-a mințit. Pentru că adevărata Serpoaică... nu aparține nimănui. Și, cel mai periculos... pentru că ea nu poate să-i spună adevărul. Prinsă între două mafii, o promisiune făcută înainte să se nască și un bărbat care distruge tot ce atinge... Alya devine moneda de schimb într-un joc unde iubirea e o slăbiciune mortală. Dar șerpii nu iubesc liniștit. Șerpii se încolăcesc. Șerpii sufocă. Iar când doi șerpi se aleg unul pe celălalt... nu mai rămâne nimic în picioare. Nici reguli. Nici loialitate. Nici suflete. Doar foc. Doar sânge. Doar ei.