Un joc bun trebuie să fie distractiv, să aibă o poveste interesantă și personaje bine conturate sau să prezinte un sistem inovator care să pună la încercare îndemânarea jucătorilor. Un joc excelent trebuie să aibă toate cele trei elemente de mai sus și încă ceva în plus. Last of the Heroes, la apariția sa, nu întrunea niciuna dintre condițiile care l-ar fi putut clasifica drept un joc bun. Cu timpul, însă, compania producătoare, Arc Games Entertainment, i-a adus tot felul de îmbunătățiri, scoțându-l astfel din anonimat. Devenind un joc bunicel, acesta a început să se răspândească pe tot globul, aducând companiei profituri tot mai mari. La scurt timp după ce Marc Evans își creează cont și începe să joace Last of the Heroes, el trece prin câteva experiențe îngrozitoare: devine martorul unor scene macabre, în care oamenii sunt omorâți în fața lui de către un individ ascuns în spatele unei mantii negre. Mai mult chiar, Marc simte agonia victimelor de parcă el ar fi cel ucis. Din acest motiv, renunță să mai joace. Dar coșmarurile nu dispar, îl urmăresc chiar și după ce se îndepărtează de tehnologia de realitate virtuală. Cu timpul, învață să se descurce cu aceste experiențe, dar devine tot mai retras, tot mai închis în el. Într-o zi, însă, descoperă că acele crime nu se petrec doar în mintea sa, ci sunt cât se poate de reale. Pus în fața acestui adevăr cumplit, hotărăște să se întoarcă în joc, acolo unde a început totul, și să pună capăt coșmarurilor. De data aceasta, fuga nu mai este o opțiune.

Culegere de interviuri ale unor scriitori cu adevărat valoroşi ai comunități noastre.

Un suflet pur îl va chema din ceruri şi îl va conduce către o nouă înălţare. Aripile vor acoperi soarele, răgetul va cutremura pământul şi privirea sa va străpunge sufletele. Prin ceea ce va vedea va înfăptui judecata Zeilor. Când măreața-i umbră va părăsi lumea, o binecuvântare sau un blestem va rămâne în urmă. Coperta realizată de Laurétte Støwsky

O parte întunecată din Istoriile nescrise ale Ţinutului Shalawany

-Haide, învață-mă să fac muzică. Învață-mă să trăiesc! Râsul ei delicat străbătu cele mai întunecate canale ale sufletului său, și sclipirea din cenușiul ochilor ei îl readuse la viață. Din nou. -Nu fi copil. Muzica, la fel ca viața nu se face cât ai bate din palme. Trebuie să faci mici combinații. -Cum? -Uite așa, răspunse, punând degetele peste clape. Pentru a da naștere muzicii, trebuie să te folosești de ambele feluri de clape, corect? De cele negre, și de cele albe. -Și ce legătură are asta cu viața? -Pentru că viața este asemenea unui pian. Clapele negre ale pianului își au seamănul în tristețea vieții, iar cele albe, reprezintă fericirea. Și pentru a crea un lucru veritabil, amintiri, muzică, absolut tot ce vrei, trebuie să te folosești de ambele seturi. Clape albe și negre. Trisețe și fericire. Așa compui sonetul vieții tale.