Am știut de la bun început ca nu ar fi trebuit să fiu aici. Totuși, am pășit în această relație care ulterior s-a transformat în căsnicie cu încredere deși aceasta mi-a fost pusă la încercare deseori. Am acceptat. Am iubit. Am așteptat. Și... am suferit. Foarte mult. Până când transformarea a venit, dar a trecut întâi pe la mine. Am tot crezut ca va fi mai bin, am crezut în acea schimbare până când am realizat ca nimic nu va mai fi la fel. Cel puțin, nu la mine în suflet. Carter... este tatăl fiicei mele. O fetiță perfectă, căreia i-am pus numele "Everly" , nume pe care îl aveam decis chiar de când ne cunoscusem. Nume pe care mi l-a spus chiar de la prima întâlnire când "femeia care îmi va face o fetiță căreia să-i pun numele pe care eu îl visez, va fi cea mai fericită din lume", asta fiind una dintre minciunile pe care mi le-a șoptit în ureche... Dar ea... îi seamănă până și la degețele. O privesc și realizez cât de perfectă este. Am crezut ca el este destinul meu și deja mă obișnuisem cu gândul ca voi fi înșelată și nerespectată o viață întreagă... Până când... Hunter a apărut în viața mea. Rece. Arogant, atât de controlat și de sigur pe sine. Atât de "bădăran" uneori. Dar nu părea să folosească nicio mască. Era el, comportându-se real, "fără mănuși" , ca o gură de oxigen pentru o femeie atât de lipsită de viață ca mine. Și m-am îndrăgostit iremediabil. Voiam doar să cunosc dedesubturile unui bărbat ce nu se lăsa cunoscut în totalitate de nicio femeie. Cum aveam să ies din această situație incomodă în care mă pusesem? Cu o familie acasă dar un alt bărbat străin adânc întipărit în suflet? Știam ca e atât de greșit... dar din suflet nu l-aș fi putut scoate... M-am trezit captivă între suflet și rațiune...