Tăria cu care uneori te îmbărbătezi să exiști e doar o iluzie cu care mintea ta te protejează, doar un scrum de țigară pe care te chinui să-l menții intact, dar e nevoie doar de o adiere de vânt ca să distrugă tot în ce ai crezut vreodată. Sentimentele, de care ai crezut că ai scăpat, sunt tot în tine, au doar o altă formă, au evoluat de-a lungul timpului în care le-ai negat. Credeai că știi ce-i aia suferință, dar abia acum realizezi că după atâta timp doare mai mult și, în loc să-ți recunoască capitularea, mintea ta complotează din nou. E prea slabă ca să știe când să se oprească. Tu ești prea slab!

Probabil îți este familiar momentul în care ai simțit că lumea s-a sfârșit, că universul tău s-a cutremurat din temelii, când ți-ai fi dorit să dispari pur și simplu, să te dezintegrezi pe loc, în timp ce mintea te întreabă confuză " De ce?" sau " Chiar mi se întâmplă mie asta?" Cuvintele nu pot exprima cu adevărat durerea, furia, dezamăgirea, încrederea pierdută, sentimentul trădarii și ajungi să te închizi într-o carapace plină de indiferență și insensibilitatea. Apoi te ridici din disperarea în care ai intrat, devii cinic și zâmbești amar când vezi îndrăgostiți și jurăminte. Dar ce se întâmplă când atingerea ușoară a dragostei te învăluie din nou, o lași să-ți pătrundă în suflet, riscând să-ți deschidă vechile răni, sau o respingi cu vehemență, protejându-te de o altă cădere în abis?! Ce se întâmplă când inima decide să lupte contra rațiunii?! 19.04.2016 - #4 în ChickLit 16.12.2016 - #3 în ChickLit 18.12.2016 - #2 în ChickLit