Ştia că nu e uşor să îţi revi în totalitate după o traumă. Dar ea... din păcate, nu era o excepţie. La vârsta de patru ani comise o mică greşeală, fiind inconştientă de urmările ei. Părinţii ei fuseseră închişi după gratii pentru asta, iar ea fusese lăsată pe mâna mătuşii sale neglijente. Toate o copleşiseră, iar ea găsi singura cale de a supravieţui - doar murind. „Sunt complet normală!" Nu. Era departe de a fi normală. Asistăm la o decădere proprie, fără a fi nevoie de cineva care să ne împingă de la spate. Asistăm la autodistrugerea psihicului. Asistăm la... umanitate. @ Toate drepturile rezervate 2016

Spunem că perfectul nu există, deși niciodată nu l-am căutat. Am ales să ne prefacem că suntem buni așa cum suntem. Am ales să ne prefacem că ceea ce facem e maximul nostru. Am ales să ne prefacem că totul e exact așa cum trebuie, pentru că perfecțiunea nu există, deși ea e ultimul stadiu în care trebuie dusă o lucrare; mai ales omul. Prin versurile unei imperfecte am încercat să ating perfectul.

L-a cunoscut în momentul în care niciunul nu îndrăznea să mai ceară nimic de la soartă. Timpul nu trecuse peste ei, ci împotriva lor. Dar atunci când erau împreună, timpul nu părea să mai meargă. Lumea și trecutul nu mai conta. În ochii ei, el era ca un armăsar pur-sânge. Era sălbatic! Era dur! Era pasional! Era de neîmblânzit! Era de o frumusețe copleșitoare! Era pansamentul ideal pentru inima ei rănită! Era cel care avea să o învețe să trăiască... Sau cel care avea să devina mai important ca însăși viața ei...