AndreeaElena568
Plângea cerul...lacrimi mari,uriașe inundau pământul. Era o zi sfâșietoare pentru ea,o zi în care nimic nu mai avea sens. Vise,dorinte, iluzii de viitor,toate se spulberasera,sufletul ei pașa în propastie,stingherit si pustiu.Asta e oare sfârșitul?! De ce se poate ca cineva să treacă prin asa ceva?! erau întrebări ce îi străbăteau mereu mintea,în timp ce lacrimile i se prelungeau pe ai săi obraji.
Se îndepărta de casa,cu pasi grăbiți,cu vocea stinsă,suspinând întruna. Era un copil orfan,o adolescenta ce se izolase de lume,de tot si toate...DEZAMAGIRI?! REGRETE?! sentimente ce îi cotropisera sufletul. Zări un copac mare,cu crengile aplecate spre pamant,ce parcă o aștepta să o invaluiasc în "brațele" sale. Se așeză ușor lângă copac și își închide ochii pentru a se odihni. Cuprinsă de un somn adânc,cufundată în vise ce devin alinare suferinței sale,doarme câteva zile.
Un micuț fluturas se așază pe obrazul ei catifelat si îndată fata se trezește speriată,în timp ce fluturașul își etala aripile grațioase în bătaia vântului ,zburând departe în văzduh. Fata se ridică și își continuă drumul, ajungând intr-un oraș .