- Ce i-ai facut? - Nimic. E fericita. Asa fericita ca nu isi aminteste de nimeni."

"- L-am vazut! Era el, jur. As recunoaste ochii aceia oriunde! - E imposibil. El nu se mai intoarce."

" - Trebuie sa pleci! Locul asta te schimba pana in oase! - Ea nu trebuie sa plece nicaieri. Ea ramane pana ma plictisesc eu."

Mereu am încercat să mă auto-depășesc și să fiu cea mai bună. Am nevoie de atenție și respect, iar a fi cel mai bun îmi dă impresia că le pot abține, dar nu e așa. Știu că trecutul e făcut să treacă, dar nu pot. Îmi bântuie gândirea imaginea omului pe care îl vedeam ca un tată. Prezentul...prezentul e pericol și adrenalină, iar viitorul...viitorul meu e moarte. Nu știu cum ajuns să mă ocup cu asta, dar îmi place...sau cred că îmi place. Dacă aș fi vrut să mă retrag, acum nu pot. Acum lupt pentru rău. Rău peste rău e tot mai rău, nu? Dar eu nu sunt un om rău. Mă corupe imaginea unor copii ce îmi mănâncă sufletul și sunt momente când din vina lor nu mai pot respira. Poate voi scăpa de ei. Sau poate mă vor înghiți, îmi vor da foc și mă vor omorâ. Orice mi-ar face nu mă văd bine alături de ei.