Deşi este lună de primăvară, Martie încă îşi mai aduce aminte de iarnă. Speranţele reînfloresc, dar încă ne mai bântuie viforul din trecut. Natura ne învaţă să privim cu încredere înainte. După frig şi întuneric, vin întotdeauna căldura şi lumina. Luna lui Martie face trecerea dintre moarte şi viaţă. Un nou ciclu de povești scurte, scrise de prieteni pentru prieteni.

Plu e un bărbat care întotdeauna creează liste imaginare, iar în acele liste, toate persoanele pe care le cunoaște sunt arhivate cu minuțiozitate, pe categorii: proștii satului, curvele orașului, vagaboande psihopate, vagaboande de neatins, pămpălai, pițipoance, femei inteligente și urâte, oameni aparent deștepți și, cel mai important, dosarul cu titlul ,,nedefinit". Dosar special creat pentru ea...

De ce iubim Sărbătorile? Aceasta lucrare este doar ficțiune.

Totul a pornit de la un joc: cineva a scris un text, iar altcineva şi-a început povestea, plecând de la ultima propoziţie sau frază a celui de dinainte. Au urmat jocul și ceilalți. Am creat astfel „Poveşti înlănţuite", formate din una, două sau trei părţi. Ultimul text s-a încheiat cu începutul primului. Ca să fie mai uşor de urmărit, ne-am semnat lucrările și am numerotat părțile. Vă urează lectură plăcută: @AnaB957, @BogdanFlorian92, @LauraSimon909, @Madalina822, @_Maria_L_, @Marlendee şi @RoxCatC . Coperta a fost realizată de @Madalina822.

Cum ar fi să aflăm o poveste relatată de o umbrelă? Nu, nu este o glumă! Dacă sunteţi curioşi să vedeţi lumea şi oamenii prin „simţurile" unei umbrele, atunci vă invităm la o lectură amuzantă, antrenantă şi inedită. Noi - @RoxCatC, @Marlendee, @BogdanFlorian92 şi un invitat, care a dorit să-şi păstreze anonimatul - am fost pe rând o umbrelă mov extrem de atentă la tot ce s-a petrecut în jurul ei. Vă provocăm, aşadar, să descoperiţi aventurile umbrelei călătoare! Desenul coperții este realizat de Augustin Popescu căruia îi mulțumim pe această cale pentru colaborarea sa.

Vrăjitoarea cea Hidoasă doreşte să pună mâna pe Lumea de Sus, Regatul Năsoşilor şi pe Regatul Frumoşilor-Urâţi. Pusă pe rele, îi blesteamă pe toţi cei care îi stau în cale, dar cea care îi pune beţe în roate este Umblăţica, o fată de şaisprezece ani înzestrată cu abilităţi neobişnuite. Povestea a fost scrisă de: @AnaB957 @BogdanFlorian92 @derbedeul @LauraSimon909 @Madalina822 @Marlendee @RoxCatC

Povestea aceasta a apărut în urma unei provocări. Persoana care a lansat această provocare (_Maria_L_) scrie propria versiune a poveștii (Akar și prințesele), așa că puteți arunca o privire și acolo. Cele două povești vor fi cât se poate de diferite, chiar dacă pornesc de la aceeași idee. Și acum să adăugăm și o descriere scurtă, că așa e frumos. În urma unei escrocherii nereușite, Akar este condamnat la o moarte lentă prin secarea puterilor magice. I se oferă, însă, o alternativă. Dacă reușește să salveze o prințesă, primește o moarte ușoară. Dacă salvează două, rămâne fără o mână și un picior. Numai dacă salvează trei va putea să scape de pedeapsă. Cei care au plecat în căutarea prințeselor și s-au întors în viață au povestit tot felul de grozăvii. Unii au spus chiar că prințesele nu vor și nu pot fi salvate și că ar fi apărate de dragoni, bandiți, căpcăuni și alți monștri care se află dincolo de granițele regatului. Oricare ar fi adevărul, Akar nu are de ales. Cu sau fără voia lor, trebuie să aducă prințesele înapoi în regat. Viața lui depinde de asta.

__________________________________________________________________________________ E anul 2006 în capitală. Privirile care răzbat din străfundul Bucureștiului sunt reci și neputincioase, căci ele se adânesc fără voia lor în mocirla postcomunistă a începuturilor veacului al XXI-lea. Și uite-așa se împotmolesc în nenorocire. Lugubră existență! Cu îngăduința cititorului, să o iscodim: rețele mafiote răsărind ca neghina printre spicele de grâu, dictate de interlopi și lideri de partid proaspăt deprinși cu păcatele apusene, anturaje cufundate în desfrâu, familii dezbinate, suflete pieritoare ce-și contemplă neputincioase sorocul, foamete, decăderea a tot ceea ce răsuflă și bolește, moarte, trafic de narcotice, țigări, tutun, cocaină, descărcări de arme acoperind în permanență surdină tristă și înfiorătoare a nopții, îndelunga durere, nesfârșitul calvar. În ochii cui se poate oglindi atâta suferință? Mulți ar fi cei în fața cărora s-ar cuveni să ne închinăm și să le cerem iertare, dar să vârâm mână în această mare de umbre și să scoatem la iveală două destine, pe nume Mario și Teodor. Ele se aseamănă cu toate celelalte de soiul lor prin tristețe, dar se deosebesc prin întâmplare. Altfel, ar cădea și ele pradă zgâlțâirii furibunde a apelor. Să le privim. __________________________________________________________________________________ ©epigonul

„- Nu-i lumească dragostea mea, precum celestă-i mlădierea trupșorului tău... eu te iubesc. Dar, iacă ce gândesc: dacă-n pustietatea aceasta ce șade la cumpăna dintre paradis și infern, dacă-n împrejmuirea aceasta ce-o numim pământ sădit-am noi iubire, gândește doar cât de mult ne-am iubi într-alte veacuri - în cele ce-au trecut. Cât de înflăcărați ne-am săruta, cum s-ar mai deștepta amorul nostru de-am fi trăit în clipa care-a fost cândva; iar acum? Acum unde e clipa aceea? A trecut? S-a risipit? Tot ceea ce știu e că ultima fărâma a Creațiunii șade-n sclipirea ochilor tăi. Dar tu, sfânto? Tu îi guști voluptatea? Nu... Ci doar eu; eu, căci îți sorb privirile cum soarbe-un cerb însetat apele mereu nestatornice ale unui izvor. Plângi ca izvoarele, adesea. Nu mai plânge, ești lumină..."

Pentru că iubirea nu înseamnă doar inimioare și ursuleți. Ce faci când te pierzi în ea? Cum recunoști linia de demarcație în plină frumusețe a dragostei și cum te oprești?