O poveste despre impuls, asumare de riscuri și vindecare. În ciuda faptului că două dintre cele mai apropiate persoane îi trădează încrederea chiar de ziua ei, Raven Black nu acceptă să se lase pradă emoțiilor negative. Confesându-se barmanului clubului în care își serbează aniversarea, proaspăta majoră ajunge fără să vrea ținta celor mai frumoși ochi albaștri din câți a întâlnit vreodată. O noapte însorită în Los Angeles, câteva shot-uri și doi ochi gri. De atât a avut nevoie Hades Morgan pentru ca speranța să-i răsară în suflet. Bântuit de vinovăție, amintiri și teribila întrebare ,,Cum ar fi fost dacă?", tânărul pornește într-o călătorie a vindecării și a redescoperirii de sine cu imaginea privirii ei în minte. Universurile li se ciocnesc și ies scântei, atracția incontestabilă pe care o resimt unul față de celălalt spunându-și cuvântul. Cu toate acestea, cei doi decid să-și pună destinul la încercare. Iar, într-un final, și inimile la bătaie.

I-am auzit pe mulți spunând că, după moarte, nu mai simți nimic. Că, odată trecut în neființă, gândurile ce odinioară poate că ți-ar fi adus nenumărate insomnii se sting, lăsând în urmă doar o liniște nesfârșită. Dar lucrul ăsta e valabil poate doar în cazul celor ce au experimentat pe îndelete simțirea, rațiunea, fiorul vieții. Cel puțin, așa îmi place să cred, pentru că ceea ce mi se întâmplă mie nu are nimic de-a face cu acea liniște pe care eternitatea o promite. Inima mi-a bătut doar doi ani. Mult prea puțin pentru a spune că am trăit cu adevărat. Mult prea puțin pentru a spune că am experimentat aceste două fețe ale aceleași monede. Și, totuși, iată-mă, după mai bine de cinsprezece ani, purtând în mine poate la fel de multe gânduri și emoții câte reușesc să citesc în ochii celor pe care îi observ. Sunt un haos. Gândesc, simt, mă mișc de parcă aș fi vie, însă știu că nu sunt altceva decât un suflu de vânt căruia i s-a refuzat dreptul de a trece bariera către somnul fără vise la care chiar și unii dintre ei - cei vii - mai visează uneori. Prizonieră între lumi, rătăcind aievea într-un vis din care nu mă pot trezi, într-un coșmar din care nu mă pot desprinde. Multă vreme nu m-am înțeles. Poate că nu o fac nici acum. Cel puțin, nu pe îndelete. Dar un lucru știu sigur: sunt un haos, unul a cărui damnare este să existe în acest spațiu dintre lumi până când va găsi răspunsul corect la ghicitoarea lucrurilor pe care îi este interzis să le lase în voia sorții. Sun un haos, dar așa e și Haelyn Mavis. Sora mea.