In lumea asta-n care nimic nu e ce pare a fi...

Într-un loc uitat de lume, natura se răscoala împotriva oamenilor şi declară război, iar în centru se află o casă misterioasă şi bântuită. Lysa, o fetiţă cu părinţii ucişi de lupi, ajunge fără voia ei în calea unor legende străvechi, descoperind că nu doar casa, şi ci codrul din spatele său nu sunt ce par a fi, aparţinând unor vremuri neapuse. copetă: Xenomorphius

» Eşti ca un cer plin de stele. « » Eşti ca o picătură de apă în ocean. « » Eşti ca un vis devenit realitate. « » Eşti ca o pasăre Phoenix. « » Eşti nemuritoare. Suntem nemuritori. « © toate drepturile rezervate, pinky-swear-dude

Ori de câte ori citesc o poveste de dragoste, mă cuprind fiorii atunci când ajung la acea parte a povestirii, în care ea şi el se întâlnesc. Este vorba despre apariţia scânteilor ce aprind focul iubirii. Tot ceea ce urmează după acel moment magic, este mai puţin intens, atunci când vine vorba de sentimentele pe care le încerc în timp ce citesc. Drept urmare, aş putea spune cu uşurinţă că, începutul unei poveşti de dragoste este cireaşa de pe tort. Ceea ce am aici este o colecţie de astfel de începuturi. Un coş plin decireşe. Ia-le şi gustă-le. Există fluturi pentru stomac în fiecare capitol, nu doar în primul.

Pentru că ei sunt trandafiri, iar eu o simplă păpădie... Cine sunt? Nimeni. Ce sunt? Nevăzută. Neauzită. Nedorită. Asta dacă sunt ceva... Coperta de @xenomorphius

Mai spune-mi!, îi zise ea încercând să-şi mascheze prost curiozitatea. El râse, iar vocea lui masculină umplu camera de culoare, îmbrăcându-i inima fetei într-un soi de extaz. Ochii săi imposibil de verzi erau scăldaţi în lumină, priponiţi asupra ei. - Ce să-ţi mai spun? întrebă bărbatul prefăcându-se uimit. - Despre sate, despre oameni, despre soare, despre munţi şi văi, despre râuri, despre animale şi despre zăpadă... Despre iarna ta în Rusia, încheie ea trăgând aer în piept ca şi cum ar fi terminat de spus o prelegere. - Păi, ninge mult. - Ah, îţi baţi joc de mine!, se încruntă ea. Zi-mi ceva ce nu ştiu, îl provocă. - Sunt prea multe de spus, într-un timp atât de scurt. Ştii? Acolo, fiecare răsuflare conta, ea îţi stabilea graniţa dintre viaţă şi moarte, ea putea fi scăparea ta sau moartea ta. Atunci când închideai ochii, n-aveai niciodată garanţia că îi vei redeschide. Totul era un joc, te jucai cu moartea până cineva dădea "şah mat". Nu vrei să te duci acolo, e ca un iad alb. - Aş putea să te aud povestind toată viaţă. El surâse moale în colţul gurii, fixând cu privirea chipul fetei. - E timpul să plec, anunţă. Părinții tăi mă așteaptă. Aşternuturile fremătară când el se ridică. Îşi culese jacheta de pe scaunul biroului şi se îndreptă spre uşă vrând s-o deschidă. Mâna ei îl prinse timidă de spatele cămăşii, făcându-l să se întoarcă cu faţa spre ea. - N-ai mai putea rămâne? Doar puţin... Încă o poveste şi gata. - Chiar îţi plac poveştile, nu? - Numai cele în care îmi spui despre iarna ta în Rusia. Poate că într-o zi o să mă duci. - Dacă te duci iarna în Rusia e ca şi cum îţi semnezi singură sentinţa la moarte. Am avut prieteni care au murit acolo. Iar el ieşi.

S-a temut întreaga ei viaţă de obscur, de acel întuneric impenetrabil ce a ajuns să fie martorul tăcut al inimii ei.

Nu va lasati inselati, aceasta nu este o carte! Poate ca asa pare, dar nu este...Nu are actiune, este lipsita de coerenta... poate are ceva consistenta, dar nu indeajuns incat sa poata fi numita carte, iar unicul quasi-personaj principal este un pian....

-Haide, învață-mă să fac muzică. Învață-mă să trăiesc! Râsul ei delicat străbătu cele mai întunecate canale ale sufletului său, și sclipirea din cenușiul ochilor ei îl readuse la viață. Din nou. -Nu fi copil. Muzica, la fel ca viața nu se face cât ai bate din palme. Trebuie să faci mici combinații. -Cum? -Uite așa, răspunse, punând degetele peste clape. Pentru a da naștere muzicii, trebuie să te folosești de ambele feluri de clape, corect? De cele negre, și de cele albe. -Și ce legătură are asta cu viața? -Pentru că viața este asemenea unui pian. Clapele negre ale pianului își au seamănul în tristețea vieții, iar cele albe, reprezintă fericirea. Și pentru a crea un lucru veritabil, amintiri, muzică, absolut tot ce vrei, trebuie să te folosești de ambele seturi. Clape albe și negre. Trisețe și fericire. Așa compui sonetul vieții tale.