,,și încă lipesc flori presate pe discul de muzică clasică al nesperanțelor noastre uitate în absurd..." Când stelele cad în și din mine, învelișurile lor de vise și speranțe îmi zdruncină, puțin câte puțin, esența. Îmi găuresc sufletul, îmi vlăguiesc trupul, îmi încoronează mintea cu absurdul și se ciobesc pentru mine, dăruindu-mi lumina lor. Cu cioburile de stele, pot crea petale de flori pe care le pot arunca în vânt. Cu cioburile de stele, îmi pot construi universurile de fum. °copertă realizată de @farrahgemini° finalizată

blah blah blah

Am lăsat să-mi cadă gândurile pe hartie ca pe niște fire de tors

Bucăți de suflet puse pe hârtie! Scriu versuri despre ce mă doare, Tu nu mă vezi, eu strig mai tare!

Cad și mă lovește un cer Deși traficul de stele Era moderat Prinde-mă Te rog Omoară-mă Te rog Sunt un geniu distrus;

Comemorarea fostelor mele scotociri în sertarul cu nori defecți și inimi sparte (de data asta ești și tu acolo, bucură-te);

o amuțire calmă, însuflețită, simplă, senzuală; o veșnicie. o abureală de nori în care nimic nu e prestabilit și magia este, în sfârșit, posibilă. un vis.

moartea e o altă viață. supraviețuiești comunicând cu liniștea, în șoapte asurzitoare. ascultă-mi țipetele mute. și taci. . . . . . veromicle & omul_greseala_ X&N

Nemaigăsind nimic strălucitor in cufărul prezentului, Diletantul deveni Săpător. Iar cu fiecare lopată ce izbea solul încă moale și fragil, Zorii se făceau tot mai vizibili, aruncând crâmpeiei de lumină din adâncurile acoperite de moloz și pietriș. Săpătorul începu din nou să viseze: poate atunci când va fi mare se va face arheolog!

De când am schimbat cerneala, Cuvintele-au prins culoare; Peniţa nu mai înţeapă Şi nici rima nu mai doare. Cea de ieri era cam neagră; Am ascuns-o într-o floare. Ea astăzi se ofileşte, Dar sufletu-mi e-n cântare. De când am schimbat cerneala, Am schimbat şi cauzale. Dacă spun c-am versuri triste E fiindcă nu-s finale.