Radioul era singurul lucru care îi ținea companie lui Devi. În mașină se auzeau doar sunetele vagi ale unei piese de vara trecută , acompaniate din când în când de suspinele șoferului , prea grele pentru pentru ochii lui care nici nu apucaseră să vadă lumea în adevărata ei splendoare , prea îndurerat pentru a mai vrea să o vadă vreodată. Mâinile îi tremurau pe volan , respirația îi se tăia și îi revenea asemenea unui val izbit de prea multe ori de țărm și inima lui se simțea atât ,atât de grea încât genunchii îi cedaseră de mult în încercarea de a se mai ridica de pe scaun , de a se da jos din mașină și de a merge acasă , unde îl așteptau doar fantome. Conduse ore bune pe drumurile Bostonului , apoi decise că peisajele familiare nu făceau nimic altceva decât să îi sporească melancolia și ajunsese pe drumurile vechi de la periferia orașului , care nu aveau nimic altceva decât pădurea și o liniște care ar reduce și cel mai vorbăreț om la tăcere. Piciorul lui , parcă reanimat de o forță pe care nu o putea înțelege nici acum , apăsase și mai tare pe accelerație , fără vreo intenție de a da înapoi. Vântul șuiera pe lângă el , roțile mașinii ridicau praful de pe șosea iar ochii lui erau prea obosiți pentru a mai încerca să vadă ce se petrecea în jurul lui . Impactul puternic cu arborele masiv îl făcuse să își lovească capul atât de tare de volan încât pentru un moment toată lumea se roti în jurul lui. Devi trebuia să trăiască. Nu știa cum sau de ce dar trebuia. Capul lui se simțea greu iar mușchii ii se înmuiaseră până în stadiul în care întreg corpul ii se simțea ca metalul topit. Își lăsă capul pe volan , urmărind cu ochii dâra de sânge care ii se prelingea pe frunte și care acum curgea pe genunchii lui. Era obosit și știa sigur că acum nu mai avea să ajungă la timp.