Eden Van Baarle se considera o persoană relativ simplă, care, la fel ca orice altă persoană, avea propiile plăceri. Din fericire pentru ea, le putea număra pe degete și erau exact patru. Din păcate pentru ea, acestea coincideau cu viciile sale. Când al cincelea viciu își face aparția în viața ei, Eden constată două lucruri. Din fericire pentru ea, încă își poate număra plăcerile pe degete. Din păcate pentru ea, viciul cel din urmă se poate dovedi cel mai complicat și devastator dintre ele. Și, deși mi-ar plăcea să cred că aceasta este povestea lui Eden și a viciilor ei, lucrurile nu stau deloc astfel. Aceasta este povestea lui Eden și a ultimului său viciu. "- Ce pot să zic? Van Gogh este unul dintre viciile mele." Îi mulțumesc Laviniei ( @Lavinia-Ciobanu) pentru poeziile minunate, publicate sub titlul "Refugiu". Toate poeziile ce vor apărea în această carte sunt, de fapt, creațile ei. Lara Virgo, august 2018

E mai mult o declaratie.

Asta trebuia să fie. Ceea ce m-a atras spre el a fost similitudinea dintre noi. Era atât de puternic la exterior și atât de singur și nenorocit în interior. Slăbiciunea lui pentru mine era hrana spirituală de care depindeam. Ne-am consumat unul pe celălalt până când nu a mai rămas nimic. Ne-am incendiat sufletele și ne-am scăldat în cenușă. Pasiunea lui pentru mine a fost pură obsesie, pe când a mea a fost nebunie. Dulcele delir născut din pasiunea ce ne mistuia sufletele și trupul ne-a condus spre propriul univers, departe de cotidianul apatic al lumii îmbâcsite de temeri și vise spulberate. Iubeam să-i privesc rănile, să-l văd scăldat în suferință, ca mai apoi să fiu unica persoană capabilă să-l aline. Iubirea ta mi-a zgâriat inima cu unghiile ei ascuțite, dintr-o dorință bolnavă de a se face cunoscută. Te simțeam la fiece pas, în ori și care gând dar pentru tine nu era destul. Voiai să te respir, să mă înec în noaptea nesfârșită a privirii tale. Erai bolnav iar eu însetată să mă infestezi. Te-am pierdut de atâtea ori ținându-te de mână, încât am devenit îngrozită de iminența despărțirii. Mă îngropam în tine din teama că aveai să spargi hotarele fragile ale lumii noastre și să rătăcești din nou fară de mine în lumea ta solitară. Mâinile tale erau înghețate pe când ale mele ardeau. Întreaga mea ființă se aprindea la fie ce scânteie oferită de sufletul tău înghețat. Noi, dragule, am fost doi învinși ai sorții. Am orbecăit după lumină într-o lume în care se cultiva și promova întunericul. Ne-am îngropat speranțele într-o criptă veche, într-un lăcaș asuns al sufletului nostru și am înfruntat viața cu mâinile înlănțuite. Copertă realizată de Lillisen.

Mă joc. Mă sparg în cuvinte. Cercetarea este singura cale pentru a afla dacă degradarea luminozității se simte inofensivă. Sunt adolescentă. Vreau să cred că nu e un tipar. Vreau să mă cred când mă uit în oglindă. Nu sunt doar ștearsă. Sunt invizibilă. Dacă mai tac mult, lumea o să uite cum funcționez. Eu o să uit cum funcționează lumea. Și mi-e frică să nu mă pierd. Am pierdut totul întotdeauna. Sunt tot ce mi-a rămas. Mă îmbrățișez singură și mă dezintegrez când o fac. Putrezește adolescența în mine. „Cât de greu e să te regăsești în perioada asta?" *a rămas doar o ficțiune veche și cuvintele sunt prăfuite, haotice, pe alocuri patetice*