Capitolul 1 : Uniforma și Pâinea caldă
În satul nostru, numele tatălui meu deschidea toate ușile. Când trecea pe drum în uniforma lui de colonel, călcată la dungă, oamenii se opreau din treabă și își scoteau pălăria. Era simbolul ordinii, al puterii și al unei vieți împlinite. Eram „familia de gospodari": aveam tractor în curte, animale multe și pământ care dădea rod cât vedeai cu ochii. Casa noastră mirosea mereu a pâine proaspătă și a prăjituri făcute de mama, femeia care nu stătea o clipă, fiind inima care ținea totul în mișcare.
Dar uniforma aceea, pe cât de mândră era, ascundea un secret pe care doar noi, cei patru copii, îl știam.
Nu se întâmpla des. Tata nu era un om care să bea în fiecare zi. Majoritatea timpului era eroul nostru, tatăl care ne lua cu el pe tractor la arat sau se punea pe burtă în iarbă, printre capre, ca să ne spună povești. În acele momente, îl iubeam atât de mult încât ne dureau inimile. Dar liniștea noastră era ca o pojghiță subțire de gheață. Știam că, uneori, după ce își agăța haina militară în cuier, în ochii lui se aprindea o scânteie străină.
Atunci, mirosul de cozonaci din bucătărie era înghițit de mirosul greu, înțepător, de rachiu. Și atunci știam că viața noastră de „familie de colonel" se termina, iar supraviețuirea noastră începea în lanul de porumb.
