Drumuri care nu se vor mai intersecta niciodată...

Stau şi mă uit la toată acea mare de oameni care s-au adunat la... îmi vine greu să pronunţ acel cuvânt, dar este doar un efect rezidual din viaţa mea, aşa că reuşesc să îl spun, ştiind că ar trebui să simt ceva, însă nu pot... mormântul meu. Da, acela sub salcia imensă este mormântul meu şi acolo stau cu capul plecaţi o groază de oameni. Pe unii îi recunosc, pe alţii nu. Pe unii îi urăsc, alţii îmi sunt indiferenţi, dar mai există un grup. Un grup de şase persoane pe care le iubesc. Acum, de abia acum, după ce am murit, pot înţelege, pot concepe cu adevărat sentimentele, atât pe ale mele, cât şi pe ale celor din jur. Nu mai pot simţi, nu mai pot iubi, nu mai pot plânge, ci pot doar înţelege. Atât şi nimic mai mult, poate doar de atât ai nevoie. Aş vrea să spun că îmi vor lipsi, dar sunt doar vorbe goale, nesusţinute de acel sentiment de lipsă, de dor.
Văd durerea imensă pe care am lăsat-o în urma mea şi aş vrea să pot susţine cu ceva cuvintele „îmi pare rău", dar nu pot. Le pot rosti, dar nu le mai pot simţi. Însă înţeleg cu adevărat, întru totul durerea lor, disperarea, dorinţa de a schimba ceva. Concep toate aceste sentimente, înţeleg şi sentimentele mele care m-au forţat să fac ceea ce am făcut şi mă pot gândi la ele fără ca acestea să mă mai rănească. Nu mai au acea putere incontestabilă, enormă pe care o aveau asupra mea, numai că nu mă mai ajută cu nimic această înţelegere. Nu pot schimba lucrurile, nu pot schimba alegerea care m-a adus atât pe mine cât şi pe ceilalţi în această poziţie. Drumurile noastre au fost forţate să se împartă în două căi diferite care se depărtează din ce în ce mai mult.

Drumuri care cu siguranţă nu se vor mai intersecta niciodată...