Nuanță de culoare.

Stau rezemat de un perete. De un perete, dar înconjurat de alți trei. Încolțit de toți patru. Toți patru, de un alb pur, fără vreo mică pată. Fără vreo mică pată, doar albi. Albi ca speranța, speranța moartă din interiorul fiecăruia dintre noi. Dar poate, poate că mai există o mică părticică rămasă, pierdută pe undeva, de speranță vie. Poate că așteptăm cu adevărat ca, la un moment dat, să dea năvală o ploaie măruntă, care să scurgă fiecare picătură de culoare din noi. Poate asta așteptăm, cine știe? Cine știe ce este viața, pentru ce a fost dăruită și pentru ce va fi, în continuare, folosită? Îți dau un pont, de încurajare : nimeni.