„ - Și ce se întâmplă atunci când toate persoanele pentru care lupți dispar din viața ta? l-am întrebat cu ochii ațintiți spre spectrele minuscule de lumină. Luna era superbă, dar poate era doar din cauză că el mă învățase să-i privesc și imperfecțiunile. O vedeam reală, ca pe un tot unitar.
- Înveți să nu-ți mai faci așteptări, a dat nonșalant din umeri, aruncând o pietricică spre lacul din fața noastră.
Am oftat, lăsându-mi spatele să atingă iarbă umedă, care mi-a înfiorat imediat pielea. Mi-am trecut palmele peste față, scăpând un surâs amar printre buzele pe care mi le mușcasem toată ziua.
- Am crezut sincer că am trecut prin toate. Am crezut că am ars destul, am murmurat clipind des, cu acele cuvinte atât de familiare roindu-mi prin minte. Amețisem.
Râsul său a umplut întregul luminiș, însă nu-mi putea da seama de toate emoțiile pe care le trăia. Părea frustrat, dar avea acea lejeritate cu care mă obișnuise; lejeritatea cu care îmi spusese de atâtea ori că aveam totul sub control.
S-a întins lângă mine, așezându-și mâinile sub părul abia tuns și i-am ochit acel zâmbet împăcat, de parcă toată viața fusese antrenat să accepte fiecare lovitură pe care o primea. Uneori îl priveam cu admirație, dar acum nu împărtășeam decât frustrare, alături de teama care îmi împânzea din nou sufletul.
- Ai ajuns la al doilea nivel, rază de soare. Focul te mistuie, dar te ține în viață, a făcut o pauză, iar mireasma aceea mentolată mi-a înconjurat tot trupul, formându-mi pe piele stele de gheață. Acum fii pregătită să te scufunzi."
#21 în #harry - 01.05.2021
#14 în #harry - 03.05.2021
#11 în #harry - 05.05.2021
Aerul rece părea ca-mi biciuie pielea goală a picioarelor, iar zgomotul bătăilor inimii mele era atat de puternic încât îmi spărgea timpanul. Multumita adrenalinei eram încă in stare sa alerg , nu îndeajuns de repede incat sa ma îndepărtez de el.
- Alexa!
Vocea lui puternica răsuna cu ecou printre copacii uscați. Era prea întuneric ca sa pot vedea ceva , dar după ce auzeam îmi dădeam cu ușurintă seama ca era foarte aproape. Undeva in fata mea se zarea o lumina.
"Bingo! Dacă reușeam sa ies din pădure aveam o șansa sa găsesc pe cineva care sa ma ajute.
"Sa ma ajute?...Cine sa ma ajute pe mine?"
- Alexa! Oprește-te! Nu ai unde sa fugi!
Nu aveam unde sau la cine, însă învățasem in viața asta ca speranța moare întotdeauna ultima.
Nu aveam sa accepta asta!
Nu aveam sa accept ca fusesem vândută de singura persoana ce se presupunea ca are grija de mine si nu aveam sa accept sa stau lângă un criminal!
In timp ce îmi spuneam asta cu hotărâre piciorul meu se prinse intr-o creanga si pur si simplu am zburat aterizând pe burta pe pământul rece.
Răsuflarea mi se opri pentru câteva secunde din cauza impactului apoi am încercat sa ma ridic insa fata îmi fu acoperită de o batista.
- Ești a mea, pricepi?
Au fost ultimele cuvinte auzite înainte ca ochii mei sa se închidă si sa nu mai simt nimic.