Suntem într-o lume standardizată la extreme. Chiar și excepțiile au la noi standarde. Într-o zi o sa am un reflex neplăcut la vomer și o să-mi vărs sufletul pe toate standardele voastre. Iată așa. Și, da! Vreau sa sărut o fată în mijlocul carosabilului, până când culoarea verde a semaforului amenințător clipește. Dar n-o să fac asta pentru sloganul "carpe diem", in nici un caz, am trecut deja treapta asta a evoluției, ci pentru fețele impasibil de holbate ale oamenilor din jur și pentru mojicii din mașini care vor începe să claxoneze înfiorător de dulce, verzi de enervare, și dacă să vorbim la general , din cauza neacceptării mele de către societatea asta tâmpetizată din motivul așa ziselor standarde. Ok, cred că e momentul să trec de la descriere la fapte, adică să continui în adevărata rubrică a schiței (zic "schiță" pentru că sunt prea umilă ca să mă autopromovez ca scriitoare, iar termenul de roman, sau nuvelă, sunt prea mărețe pentru chestiuțele pe care le scriu.)
Aerul rece părea ca-mi biciuie pielea goală a picioarelor, iar zgomotul bătăilor inimii mele era atat de puternic încât îmi spărgea timpanul. Multumita adrenalinei eram încă in stare sa alerg , nu îndeajuns de repede incat sa ma îndepărtez de el.
- Alexa!
Vocea lui puternica răsuna cu ecou printre copacii uscați. Era prea întuneric ca sa pot vedea ceva , dar după ce auzeam îmi dădeam cu ușurintă seama ca era foarte aproape. Undeva in fata mea se zarea o lumina.
"Bingo! Dacă reușeam sa ies din pădure aveam o șansa sa găsesc pe cineva care sa ma ajute.
"Sa ma ajute?...Cine sa ma ajute pe mine?"
- Alexa! Oprește-te! Nu ai unde sa fugi!
Nu aveam unde sau la cine, însă învățasem in viața asta ca speranța moare întotdeauna ultima.
Nu aveam sa accepta asta!
Nu aveam sa accept ca fusesem vândută de singura persoana ce se presupunea ca are grija de mine si nu aveam sa accept sa stau lângă un criminal!
In timp ce îmi spuneam asta cu hotărâre piciorul meu se prinse intr-o creanga si pur si simplu am zburat aterizând pe burta pe pământul rece.
Răsuflarea mi se opri pentru câteva secunde din cauza impactului apoi am încercat sa ma ridic insa fata îmi fu acoperită de o batista.
- Ești a mea, pricepi?
Au fost ultimele cuvinte auzite înainte ca ochii mei sa se închidă si sa nu mai simt nimic.