Credea că n-o pot înţelege. Că sunt incapabilă să-i comunic sau să o ascult. Credea că nu o văd, că nu o pot citi. Dar eram mereu atentă la fiecare reacţie şi mişcare a sa. O vedeam îndepărtându-se de ceilalţi, închizându-se în sine şi în propria cameră. O urmăream prin crăpătura minusculă din perete. Se privea deseori în oglindă, speriindu-se cumplit, de parcă nu s-ar fi recunoscut. Şi începea să plângă, să lovească prin jur. Apoi, brusc, ieşea din cameră şi venea la mine cu zâmbetul pe buze, ca şi cum totul ar fi fost în regulă. Am realizat cât de gravă era situaţia ei atunci când, într-o zi, m-a întrebat pe neaşteptate: "Mami, de ce am murit?"
Yasminuţ, Unicorn, xhomicidium, cartea asta e pentru tine, draga mea. Te iubesc. xx